O

Omul care și-a făcut planuri fără să-L întrebe pe Dumnezeu

Meditație la Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

Există oameni care își planifică viața până la ultimul detaliu. Știu ce vor să cumpere, cât trebuie să economisească, când să-și schimbe locuința, unde să-și petreacă vacanțele și ce trebuie să facă pentru a avea o bătrânețe liniștită. Își calculează veniturile, își organizează viitorul și încearcă să prevadă toate situațiile care le-ar putea tulbura existența. Într-o asemenea preocupare nu este nimic rău, pentru că omul are datoria să muncească, să-și îngrijească familia și să folosească înțelept darurile primite de la Dumnezeu.

Problema începe atunci când planurile pentru viața pământească ajung să ocupe tot locul, iar Dumnezeu rămâne undeva la marginea preocupărilor noastre, chemat doar atunci când lucrurile nu mai merg așa cum ne-am dorit.

Evanghelia acestei duminici ne prezintă un om căruia i-a rodit din belșug țarina. Recolta fusese atât de mare, încât hambarele nu-i mai puteau cuprinde roadele. În loc să se oprească pentru a înțelege ce înseamnă această binecuvântare, bogatul începe să-și construiască un viitor în care toate lucrurile par deja hotărâte. Va dărâma hambarele, va ridica altele mai mari, își va aduna toate bunurile și apoi se va bucura de o viață lipsită de griji.

Cuvintele pe care și le adresează sunt foarte grăitoare: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19).

Observăm că omul vorbește cu propriul suflet, dar nu se întreabă nici măcar o clipă de ce are nevoie acesta cu adevărat. Îi promite odihnă, hrană și desfătare, ca și cum sufletul ar putea fi mulțumit prin acumularea bunurilor materiale. Își imaginează că, odată ce hambarele vor fi pline, toate problemele vieții vor dispărea.

Aici se află una dintre cele mai mari înșelări în care poate cădea omul: să creadă că viitorul îi este garantat pentru că prezentul îi merge bine.

Când viitorul devine o certitudine

Bogatului nu-i trece prin minte că viața lui s-ar putea încheia înainte de a se bucura de ceea ce pregătise. Vorbește despre „mulți ani”, deși nu știe dacă va mai avea măcar o zi. Își face planuri ca și cum ar fi stăpânul timpului, iar această siguranță îl împiedică să vadă adevărul fundamental al existenței omenești: viața este darul lui Dumnezeu, nu o proprietate asupra căreia avem control absolut.

Cât de des întâlnim aceeași mentalitate în jurul nostru! Omul spune că se va apropia de Biserică atunci când va avea mai mult timp, că se va spovedi după ce va rezolva problemele de serviciu, că va începe să se roage când se va liniști, că va îndrepta o relație deteriorată când va găsi momentul potrivit. Pocăința este amânată pentru o zi care pare întotdeauna suficient de îndepărtată.

Anii trec, însă ziua aceea nu mai vine. Alte preocupări îi iau locul, alte dorințe se adaugă celor vechi, iar omul ajunge să considere că mai are timp. Nu observă că tocmai această amânare repetată îi îndepărtează sufletul de Dumnezeu.

Nu știm cât vom trăi și nici când vom fi chemați să ne încheiem călătoria pământească. Această realitate nu trebuie să ne umple de teamă, ci să ne trezească din nepăsare. Creștinul nu este chemat să trăiască speriat de moarte, ci conștient de răspunderea fiecărei zile.

Putem avea planuri, dar nu suntem stăpânii zilei de mâine

Există o diferență între a-ți organiza viața cu înțelepciune și a trăi cu impresia că toate lucrurile depind numai de tine. Omul credincios muncește, economisește, își construiește o casă și se gândește la viitorul copiilor săi, dar nu uită că toate acestea se desfășoară sub privirea lui Dumnezeu.

De aceea, rugăciunea nu ar trebui să fie doar o cerere adresată Domnului atunci când avem nevoie de ajutor. Ea este și o mărturisire a faptului că nu suntem autosuficienți și că nu putem înțelege întreaga noastră viață fără Dumnezeu.

Sfântul Apostol Iacov ne atrage atenția asupra acestei atitudini atunci când vorbește despre oamenii care își fac planuri de călătorie, câștig și afaceri fără să țină seama de fragilitatea vieții: „În loc să ziceți: Dacă Domnul va voi, vom trăi și vom face aceasta sau aceea” (Iacov 4, 15).

Nu este vorba despre o simplă formulă pe care să o rostim la începutul fiecărui plan, ci despre o așezare lăuntrică prin care recunoaștem că viața noastră nu se reduce la voința și calculele personale. A spune „dacă Domnul va voi” înseamnă să accepți că planurile tale trebuie să rămână deschise voii lui Dumnezeu.

Ce rămâne după toate planurile noastre?

În Evanghelie, Dumnezeu îi spune bogatului: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).

Este una dintre cele mai puternice întrebări din această pildă. Omul pregătise totul pentru anii care urmau, dar nu se gândise la întâlnirea cu Dumnezeu. Avea un plan pentru averea sa, însă nu avea un răspuns pentru propria existență.

Când viața se apropie de sfârșit, multe dintre lucrurile pentru care am consumat ani întregi își pierd însemnătatea. Casa rămâne în urma noastră, banii vor fi folosiți de alții, iar obiectele pe care le-am adunat vor ajunge în mâinile unor oameni care poate nici nu ne-au cunoscut. Nimic din toate acestea nu poate înlocui viața trăită în comuniune cu Dumnezeu.

De aceea, întrebarea Evangheliei nu privește numai bogatul din vremea Mântuitorului, ci fiecare om care își amână întâlnirea cu Dumnezeu, convins că va găsi cândva un moment mai potrivit.

Câtă vreme mai avem zile, avem și posibilitatea de a îndrepta ceva, de a ne întoarce dintr-un drum greșit, de a cere iertare și de a începe o viață mai apropiată de Hristos. Nu trebuie să așteptăm o încercare, o boală sau pierderea cuiva drag pentru a înțelege cât de fragilă este existența noastră.

Poate că, înainte de a ne face următorul plan pentru viitor, ar trebui să ne întrebăm dacă am făcut ceva pentru sufletul nostru astăzi. Am găsit timp pentru rugăciune? Am îndreptat o greșeală? Am cerut iertare cuiva pe care l-am rănit? Am păstrat credința vie în mijlocul preocupărilor cotidiene?

Acestea sunt lucrurile pe care nu ar trebui să le amânăm.

Bogatul din Evanghelie și-a pregătit hambarele pentru mulți ani, dar nu s-a pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Să nu ajungem să ne construim întreaga viață în jurul zilei de mâine, uitând că singura zi în care putem lucra cu adevărat la mântuirea noastră este cea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o astăzi.

„Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 21).

0 Shares