Despre bunătatea care nu caută aplauze, despre sărăcia pe care nu avem dreptul să o transformăm în spectacol și despre felul în care Hristos ne învață să ne apropiem de omul aflat în suferință.
Există o formă de suferință pe care nu o vedem întotdeauna atunci când întâlnim un om sărac. Dincolo de lipsurile materiale, de hainele ponosite, de mesele sărite și de grijile care îl apasă, se află un suflet care încearcă să-și păstreze demnitatea, chiar dacă împrejurările vieții l-au adus într-o situație în care trebuie să ceară ajutor. Pentru unii, acest lucru presupune un efort uriaș, fiindcă nu este deloc ușor să recunoști că nu mai poți face față singur, că nu ai ce pune pe masă sau că ai nevoie de sprijin pentru a trece peste o perioadă dificilă.
În fața unui asemenea om, creștinul ar trebui să se apropie cu delicatețe, înțelegând că milostenia nu înseamnă doar să oferi ceva din ceea ce ai, ci și să știi cum să oferi, astfel încât cel care primește să nu plece mai apăsat decât a venit.
Din păcate, în zilele noastre, am ajuns să vedem uneori gesturi de ajutorare transformate în adevărate spectacole publice. O persoană oferă o pungă cu alimente, cineva filmează momentul, imaginile ajung pe rețelele sociale, iar gestul este însoțit de explicații despre cât de mult s-a implicat binefăcătorul. În centrul atenției ajunge cel care oferă, în timp ce omul aflat în nevoie devine personajul unei povești pe care nu a ales să o spună public.
Poate că intenția inițială a fost bună, iar ajutorul material chiar i-a fost folositor celui aflat în dificultate. Totuși, rămâne o întrebare la care ar trebui să ne gândim înainte de a apăsa butonul de înregistrare: avem dreptul să expunem suferința unui om doar pentru a arăta celorlalți cât de generoși suntem?
Omul care primește ajutor nu devine proprietatea celui care îl oferă. Sărăcia lui nu este un material publicitar, iar necazurile prin care trece nu trebuie folosite pentru a construi imaginea cuiva. Dacă am putea să privim lucrurile din perspectiva celui care primește, poate am înțelege mai bine cât de apăsătoare poate fi o asemenea situație. Imaginează-ți că ai rămas fără serviciu, că nu mai poți plăti facturile sau că ai ajuns să depinzi de ajutorul unor străini pentru hrana copiilor tăi. Ai accepta cu aceeași ușurință să fii fotografiat, filmat și prezentat în fața unei mulțimi de necunoscuți?
Pentru mulți oameni, răspunsul ar fi dureros.
Ce ne învață Hristos despre milostenia făcută în ascuns?
În Evanghelia după Matei găsim un îndemn limpede al Mântuitorului, care ar trebui să ne însoțească ori de câte ori ne apropiem de cineva aflat în nevoie:
„Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” (Matei 6, 3-4)
Aceste cuvinte nu condamnă dorința de a-i îndemna și pe alții să facă bine, după cum nici nu înseamnă că orice acțiune caritabilă trebuie ascunsă de ochii lumii. Există situații în care prezentarea transparentă a unei activități filantropice este necesară, mai ales atunci când se strâng fonduri pentru oameni bolnavi, familii fără posibilități sau comunități afectate de nenorociri. Oamenii trebuie să știe unde ajung donațiile și cum sunt folosite.
Problema apare atunci când omul ajutat este expus fără consimțământul său, când lacrimile lui devin argumente pentru popularizarea unei pagini sau când suferința este prezentată într-o manieră menită să stârnească admirația față de cel care oferă.
Hristos ne îndreaptă atenția spre motivația lăuntrică a faptei. El nu ne cere doar să împărțim din bunurile noastre, ci să cercetăm și ceea ce se întâmplă în inima noastră atunci când facem acest lucru. Dacă ajutăm pentru a fi lăudați, dacă așteptăm recunoștință publică sau dacă avem nevoie ca ceilalți să vadă cât de buni suntem, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva am amestecat milostenia cu dorința de afirmare personală.
O faptă bună nu are nevoie de umilirea celui care o primește pentru a deveni mai valoroasă.
Săracul nu este mai puțin om decât cel care îl ajută
Există o greșeală pe care o facem uneori fără să ne dăm seama: începem să privim omul sărac numai prin prisma lipsurilor sale. Îl identificăm cu hainele pe care le poartă, cu locuința în care trăiește, cu posibilitățile materiale pe care nu le are. Uităm că poate fi un om care a muncit zeci de ani, care și-a crescut copiii, care a avut o familie și o viață obișnuită, până când o boală, pierderea locului de muncă, moartea soțului sau a soției ori o altă încercare l-au adus într-o situație pe care nu și-ar fi imaginat-o niciodată.
Sărăcia nu șterge trecutul unui om și nu îi anulează valoarea. Cel care primește o masă caldă nu este mai puțin demn decât cel care o pregătește, iar omul care are nevoie de ajutor astăzi poate fi chiar cel care, în alte împrejurări, a întins mâna altora.
Viața se schimbă uneori într-un mod pe care nu îl putem anticipa. Astăzi avem posibilitatea să oferim, mâine s-ar putea să fim noi cei care avem nevoie de sprijin. Tocmai de aceea, milostenia nu trebuie însoțită de superioritate, de reproșuri sau de acea atitudine prin care binefăcătorul pare să-i amintească permanent celuilalt cât de mult îi datorează.
Să nu uităm nici că omul aflat în nevoie nu este obligat să ne povestească toate necazurile sale pentru a merita ajutorul nostru. Nu trebuie să-și expună viața personală, să plângă în fața noastră sau să demonstreze că suferă suficient pentru a primi o pâine. Uneori, este de ajuns să vedem că cineva are nevoie de sprijin și să acționăm cu discreție.
Când milostenia devine prilej de laudă
Rețelele sociale au schimbat mult felul în care oamenii își prezintă activitățile, inclusiv pe cele caritabile. Vedem fotografii cu pachete pregătite pentru familii nevoiașe, filmări din case modeste, copii care primesc daruri și persoane în vârstă care sunt surprinse în momente de emoție. Unele dintre aceste acțiuni sunt organizate cu sinceritate și aduc un ajutor real, iar publicarea lor poate încuraja alte persoane să participe la asemenea inițiative.
Totuși, trebuie să existe o limită pe care bunătatea adevărată nu ar trebui să o treacă.
Un copil care primește o pereche de încălțăminte nouă nu trebuie să devină imaginea publică a sărăciei familiei sale. Un bătrân care primește alimente nu trebuie să fie filmat în timp ce își șterge lacrimile, doar pentru ca imaginile să adune reacții și distribuiri. O mamă care nu are posibilitatea să-și hrănească suficient copiii nu ar trebui obligată, direct sau indirect, să-și expună neputința în fața unei comunități online pentru a primi ajutor.
Putem arăta ce înseamnă solidaritatea fără să dezvăluim identitatea celor ajutați. Putem publica rezultatele unei campanii, putem mulțumi donatorilor și putem explica unde au ajuns bunurile strânse, păstrând în același timp discreția beneficiarilor. Există suficiente modalități de a încuraja binele fără a transforma vulnerabilitatea unui om într-un spectacol.
Uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru cineva este să-l ajutăm fără să-i cerem nimic în schimb, nici măcar recunoștință exprimată public.
Sfântul Ioan Gură de Aur și responsabilitatea față de cel flămând
Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit în repetate rânduri despre responsabilitatea creștinului față de săraci, condamnând luxul ostentativ și nepăsarea față de oamenii lipsiți de cele necesare traiului. În învățătura sa, grija față de aproapele nu reprezintă o preocupare secundară, rezervată celor care au timp sau resurse în plus, ci o consecință firească a credinței trăite.
El ne ajută să înțelegem că bunurile pe care le avem nu trebuie privite numai ca o proprietate de care ne folosim după bunul plac, fără să ne pese de cei care trăiesc în lipsuri. Omul nu poate pretinde că Îl iubește pe Dumnezeu și, în același timp, să rămână indiferent la suferința celui de lângă el.
Dar această grijă trebuie să se manifeste cu respect, fiindcă milostenia creștină nu înseamnă doar transferul unor bunuri de la cel bogat la cel sărac. Ea presupune o întâlnire între doi oameni care au aceeași valoare înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă situația lor materială este diferită.
Când îi oferim cuiva hrană, să nu-l facem să simtă că primește un favor de la un om superior. Când îl ajutăm să-și plătească o datorie, să nu-i amintim apoi, la fiecare întâlnire, cât de mult am făcut pentru el. Iar când îi oferim un sprijin financiar, să nu considerăm că am dobândit dreptul de a-i controla alegerile sau de a-i judeca întreaga viață.
Milostenia nu cumpără libertatea celui care primește și nici nu îi dă celui care oferă dreptul de a se așeza deasupra lui.
Să nu uităm de cei care au nevoie de ajutor, dar nu îndrăznesc să-l ceară
Există și o categorie de oameni pe care îi observăm mai greu: cei care suferă în tăcere și care nu cer nimănui nimic. Sunt persoane în vârstă care trăiesc singure, oameni bolnavi care nu mai au puterea să se gospodărească, familii care își ascund lipsurile pentru a nu fi judecate și părinți care renunță la propriile nevoi pentru ca odraslele lor să nu simtă greutatea situației în care se află.
Acești oameni nu vor veni întotdeauna la ușa noastră să ceară ajutor. Uneori trebuie să avem noi inițiativa, să întrebăm cu delicatețe, să observăm dacă un vecin nu a mai ieșit de mult din casă sau dacă o familie din apropiere trece printr-o perioadă dificilă.
În asemenea împrejurări, un gest discret poate însemna foarte mult. O cumpărătură făcută pentru cineva care nu se mai poate deplasa, o vizită la o persoană singură, plata unei facturi pentru o familie aflată într-o situație grea sau simpla disponibilitate de a asculta un om care nu mai are cu cine vorbi pot aduce o schimbare reală în viața cuiva.
Nu toate faptele bune trebuie să fie mari și nici nu toate presupun cheltuieli pe care nu ni le permitem. Uneori, timpul oferit cuiva, atenția și respectul valorează enorm.
Mai ales în apropierea sărbătorilor, când ne pregătim casele și mesele, ar fi bine să ne amintim că în jurul nostru există oameni pentru care zilele obișnuite sunt deja o luptă. Nu trebuie să așteptăm Crăciunul pentru a ne aminti de ei, după cum nici milostenia nu ar trebui să fie o acțiune sezonieră, organizată doar atunci când atmosfera sărbătorilor ne îndeamnă să fim mai generoși.
Cum arată, de fapt, o milostenie făcută cu inimă curată?
Poate că ar trebui să începem prin a ne schimba felul în care privim persoana din fața noastră. Să nu ne grăbim să o întrebăm de ce a ajuns în situația respectivă și nici să presupunem că îi cunoaștem povestea. Să oferim ceea ce putem, fără să așteptăm explicații inutile și fără să transformăm ajutorul într-o lecție despre cum ar fi trebuit să-și trăiască viața.
Dacă putem oferi o masă, să o oferim cu bunăvoință. Dacă avem posibilitatea să ajutăm o familie cu plata unei facturi, să facem acest lucru fără să răspândim vestea în tot cartierul. Dacă întâlnim un om care cere ajutor, să nu-l privim automat cu suspiciune și dispreț, chiar dacă avem dreptul să fim prudenți și să ne asigurăm că sprijinul nostru ajunge acolo unde este necesar.
Să înțelegem că milostenia nu se măsoară prin valoarea lucrurilor oferite și nici prin numărul oamenilor care au aflat despre fapta noastră. Uneori, o pâine oferită la momentul potrivit poate însemna mai mult decât o donație considerabilă făcută pentru imaginea publică.
Iar dacă nu avem posibilitatea materială de a ajuta, putem să ne apropiem de cel aflat în suferință printr-un cuvânt bun, printr-o rugăciune sau prin simpla noastră prezență. Să nu-l facem să se simtă invizibil, fiindcă indiferența poate apăsa uneori mai greu decât lipsurile materiale.
La final, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe ce vede atunci când întâlnește un om nevoiaș: o problemă de care ar vrea să scape cât mai repede, un prilej de a demonstra celorlalți cât de generos este sau un semen a cărui suferință merită întâmpinată cu dragoste și respect?
Hristos nu ne-a cerut să-i iubim pe oameni numai atunci când ne pot răsplăti, când ne pot mulțumi sau când ne pot oferi ceva în schimb. Ne-a chemat să vedem în aproapele nostru un om pentru care El Însuși S-a jertfit.
Poate că adevărata măsură a milosteniei se vede tocmai în felul în care pleacă omul după ce l-am ajutat. Dacă pleacă având o pâine în sacoșă și aceeași demnitate cu care a venit, dacă nu simte nevoia să se rușineze pentru că a primit și dacă nu se teme că povestea lui va fi spusă altora, atunci am înțeles ceva din iubirea creștină.
Să nu uităm niciodată că putem oferi din ceea ce avem fără să rănim ceea ce celălalt încă păstrează cu greu: demnitatea sa.
O milostenie făcută în numele lui Hristos trebuie să-l apropie pe om de iubire, nu să-l facă să se simtă mai mic în fața celui care îl ajută.



















