O

O lume care aleargă și un suflet care nu mai poate ține pasul

Trăim într-o lume care aleargă. Aleargă dimineața spre serviciu, aleargă după bani, după rezultate, după o poziție mai bună, după o casă mai frumoasă, după siguranță, după recunoaștere. Aleargă copilul spre școală și apoi spre meditații, aleargă părintele între serviciu și casă, aleargă tânărul între facultate, muncă, relații și toate lucrurile pe care lumea îi spune că trebuie să le aibă pentru a putea spune despre el că „a reușit”. Iar când ajunge seara acasă, omul este atât de obosit încât nu mai știe dacă a trăit ziua aceea sau doar a trecut prin ea.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari probleme ale omului de astăzi: nu mai știe să se oprească.

Nu mai știe să stea în liniște fără să simtă că pierde ceva. Dacă are câteva minute libere, deschide telefonul. Dacă stă la masă, verifică mesajele. Dacă merge pe drum, ascultă ceva. Dacă se pune în pat, mintea continuă să lucreze. Trupul este acasă, dar sufletul aleargă încă prin toate locurile în care a fost peste zi.

Iar după o vreme sufletul începe să spună: „Nu mai pot.”

Numai că omul nu-l mai aude.

Pentru că zgomotul din jur este prea mare.

Ne-am obișnuit să vorbim despre oboseala trupului. Știm când ne dor picioarele, când ne doare spatele, când avem nevoie de somn. Dar există o oboseală mult mai adâncă, pe care nu o vedem imediat și pe care nici odihna de o noapte nu o vindecă. Este oboseala sufletului.

Poți să dormi opt ore și să te trezești obosit. Poți să ai o casă frumoasă și să nu ai liniște în ea. Poți să ai oameni în jur și să te simți singur. Poți să ai bani și să nu mai știi pentru ce îi aduni. Poți să ai o viață plină de activități și, cu toate acestea, să simți în adâncul tău un gol pe care nimic din ceea ce cumperi nu-l poate umple.

De ce?

Pentru că sufletul omului nu a fost făcut să alerge fără oprire.

A fost făcut să trăiască în Dumnezeu.

Hristos vede această oboseală cu mult înainte ca omul să aibă curajul să o recunoască. De aceea, cuvintele Lui sunt atât de simple și, în același timp, atât de puternice:

„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.”
(Matei 11, 28)

Observați că Hristos nu spune: „Veniți la Mine când v-ați rezolvat toate problemele.” Nu spune: „Veniți după ce ați devenit suficient de buni.” Nu spune: „Veniți când nu mai aveți nimic de făcut.”

Spune: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați.”

Adică veniți exact așa cum sunteți.

Cu oboseala voastră.

Cu neliniștea voastră.

Cu păcatele voastre.

Cu întrebările voastre.

Cu toate lucrurile pe care le purtați și despre care poate nu mai vorbiți cu nimeni.

Hristos nu cere sufletului epuizat să mai facă un efort ca să ajungă la El. Îl cheamă să se apropie.

Este o diferență uriașă între omul care aleargă spre Dumnezeu pentru că se teme că nu face destul și omul care vine la Dumnezeu pentru că a înțeles că fără El nu mai poate continua.


Evanghelia ne pune înainte o imagine foarte frumoasă în casa Martei și a Mariei.

Marta este prinsă în multe treburi. Se ocupă de casă, de masă, de oaspeți, de tot ceea ce trebuie făcut. Și lucrurile pe care le face nu sunt rele. Din contră, sunt lucruri bune.

Problema ei nu este că muncește.

Problema este că, în timp ce face lucrurile pentru Hristos, ajunge să-L piardă pe Hristos.

Aceasta se poate întâmpla și cu noi.

Putem să muncim pentru familie și să nu mai avem timp să stăm cu familia. Putem să alergăm după un viitor mai bun și să pierdem prezentul. Putem să ne ocupăm atât de mult de cele necesare vieții încât să uităm de viața însăși.

Marta Îl avea pe Hristos în casă și era preocupată de toate celelalte.

Maria stătea la picioarele Lui și asculta.

Hristos nu o ceartă pe Marta pentru că muncea. Îi spune însă un lucru care ar trebui să ne urmărească și pe noi:

„Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un lucru trebuie.”
(Luca 10, 41-42)

Ce cuvânt pentru omul contemporan!

„Te îngrijești pentru multe.”

Cât de bine ne cunoaștem în această propoziție.

Ne îngrijim pentru bani, pentru copii, pentru serviciu, pentru casă, pentru ce spune lumea, pentru ce va fi mâine, pentru lucrurile care s-ar putea întâmpla, pentru lucrurile care s-au întâmplat deja. Uneori ne îngrijim chiar și pentru lucruri asupra cărora nu avem absolut nicio putere.

Și, în această alergare continuă, sufletul rămâne undeva în urmă.


Sunt oameni care nu mai știu când au fost ultima dată liniștiți.

Nu când au avut o zi liberă.

Ci când au fost liniștiți înăuntru.

Este o diferență.

Poți să stai pe un scaun și să fii în continuare în mijlocul unei furtuni. Poți să nu faci nimic cu mâinile și totuși mintea să alerge dintr-o grijă în alta.

„Dacă se întâmplă?”

„Dacă nu reușesc?”

„Dacă pierd?”

„Dacă mă îmbolnăvesc?”

„Dacă pleacă?”

„Dacă nu sunt suficient de bun?”

Omul modern poate avea o tehnologie care îi permite să vorbească aproape instantaneu cu cineva aflat la mii de kilometri, dar uneori nu mai știe să vorbească cu omul care stă lângă el. Poate să aibă sute de contacte în telefon și să nu aibă cui să-i spună: „Mi-e greu.”

Poate să publice o fotografie în care zâmbește și, câteva minute mai târziu, să rămână singur cu o tristețe pe care nu o vede nimeni.

De aceea, trebuie să avem grijă să nu confundăm viteza cu viața.

Faptul că faci multe lucruri nu înseamnă neapărat că trăiești bine.

Faptul că ești mereu ocupat nu înseamnă că ești folositor.

Faptul că nu te oprești niciodată nu înseamnă că mergi în direcția potrivită.

Uneori trebuie să te oprești tocmai pentru a vedea încotro mergi.


Hristos Însuși ne arată acest lucru.

După zile în care oamenii Îl căutau, Îl ascultau și veneau la El, Mântuitorul le spune ucenicilor:

„Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin.”
(Marcu 6, 31)

„Odihniți-vă puțin.”

Ce simplu sună.

Și cât de greu ne este nouă să facem aceasta.

Trebuie să învățăm din nou să ne oprim.

Nu pentru lene.

Nu pentru nepăsare.

Nu pentru a fugi de responsabilități.

Ci pentru a ne întoarce la ceea ce este esențial.

Există oameni care spun: „Nu am timp să mă rog.”

Dar, de multe ori, problema nu este lipsa absolută a timpului. Problema este felul în care timpul nostru este împărțit.

Avem timp pentru ceea ce considerăm important.

Dacă Dumnezeu ajunge mereu ultimul pe lista noastră, trebuie să avem curajul să ne întrebăm dacă mai este cu adevărat primul în viața noastră.

Nu trebuie să începem cu lucruri extraordinare.

Poate că uneori rugăciunea începe dimineața, înainte ca telefonul să ne cheme în lumea lui. Poate începe seara, când închidem televizorul și rămânem câteva minute în liniște. Poate începe într-o biserică în care intrăm fără să cerem nimic, doar pentru a sta puțin înaintea lui Dumnezeu.

Sufletul are nevoie de asemenea momente.

Are nevoie să respire.


Dar există și o altă problemă.

Uneori omul aleargă pentru că se teme să se oprească.

Când se oprește, începe să audă ceea ce a ascuns sub zgomot.

Începe să audă o vinovăție.

O rană.

O nemulțumire.

Un păcat.

O relație distrusă.

Un copil de care s-a îndepărtat.

Un părinte pe care nu l-a mai sunat.

Un om pe care nu l-a iertat.

Un Dumnezeu pe care L-a lăsat deoparte.

Și atunci pornește din nou.

Mai bine muncește.

Mai bine pleacă.

Mai bine deschide telefonul.

Mai bine găsește altceva de făcut.

Pentru că liniștea poate fi dureroasă atunci când înăuntru sunt lucruri pe care nu vrem să le vedem.

Dar tocmai aici începe vindecarea.

Nu putem vindeca ceea ce refuzăm să privim.

De aceea, uneori, Dumnezeu îngăduie ca omul să ajungă într-un moment în care nu mai poate alerga.

O boală îl obligă să stea.

O pierdere îl obligă să se oprească.

O dezamăgire îl face să privească înăuntru.

O ușă închisă îl împiedică să mai fugă înainte.

Și, stând acolo, în liniște, omul poate descoperi lucruri pe care le pierduse în alergarea lui.

Poate descoperi că are familie.

Că are copii care au crescut în timp ce el era ocupat.

Că soția lui are nevoie să fie ascultată.

Că părinții lui au îmbătrânit.

Că un frate așteaptă un telefon.

Că sufletul lui are nevoie de spovedanie.

Că Dumnezeu nu a plecat nicăieri.

El doar a fost acoperit de zgomot.


Fraților, există o întrebare pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună din când în când:

Dacă mâine nu aș mai putea să alerg, ce ar mai rămâne din viața mea?

Dacă nu aș mai putea munci ca astăzi?

Dacă nu aș mai putea câștiga atât?

Dacă telefonul meu s-ar închide?

Dacă oamenii nu m-ar mai lăuda?

Dacă nu aș mai putea controla lucrurile pe care încerc să le controlez?

Ce ar rămâne?

Dacă răspunsul este „aproape nimic”, atunci poate că am construit prea mult în jurul lucrurilor care trec și prea puțin în jurul celor care rămân.

Pentru că omul nu poate alerga la nesfârșit.

Va veni o zi în care trupul va spune: „Ajunge.”

Va veni o zi în care mâinile nu vor mai putea face ceea ce fac astăzi.

Va veni o zi în care banii nu vor mai putea cumpăra încă o zi.

Și atunci nu va mai conta cât de repede am alergat.

Va conta unde am ajuns.


De aceea, creștinismul nu ne cere să abandonăm lumea și responsabilitățile ei. Nu ni se spune să nu muncim, să nu construim, să nu ne îngrijim familia sau să nu ne facem planuri.

Ni se cere să nu transformăm aceste lucruri în Dumnezeu.

Muncește, dar nu-ți pune sufletul în bani.

Construiește, dar nu uita pentru cine construiești.

Crește-ți copiii, dar nu uita să le dai și timp, nu doar lucruri.

Folosește tehnologia, dar nu lăsa tehnologia să-ți fure liniștea.

Fă-ți planuri, dar lasă loc și pentru Dumnezeu în ele.

Și, mai ales, nu te obișnui atât de mult cu alergarea încât să nu mai știi unde este casa sufletului tău.

Pentru că omul poate ajunge într-o zi să aibă tot ceea ce și-a dorit și să descopere că, în timp ce aduna lucruri, și-a pierdut pacea.


Poate că cineva dintre noi se află chiar acum într-o astfel de stare.

Merge la serviciu.

Se întoarce acasă.

Rezolvă probleme.

Are grijă de familie.

Își plătește facturile.

Își face planurile.

Zâmbește când trebuie.

Răspunde când este întrebat.

Și totuși, undeva înăuntru, este obosit.

Nu mai poate ține pasul.

Dacă ești acel om, nu trebuie să-ți fie rușine să recunoști.

Nu este slăbiciune.

Este momentul în care sufletul îți cere să te oprești.

Să taci puțin.

Să te rogi.

Să mergi la biserică.

Să vorbești cu Dumnezeu.

Să mergi la spovedanie.

Să ceri iertare acolo unde ai greșit.

Să ierți acolo unde încă ții rana deschisă.

Să stai lângă omul pe care îl iubești fără să te uiți din cinci în cinci minute la telefon.

Să-ți iei copilul în brațe.

Să-ți vizitezi părinții.

Să te așezi la masă cu familia.

Să privești o seară fără să simți că trebuie să fii în altă parte.

Nu sunt lucruri spectaculoase.

Dar viața adevărată se întâmplă tocmai în aceste lucruri simple pe care alergarea ne face să le trecem cu vederea.


Și mai este ceva.

Sufletul nu are nevoie doar de odihnă.

Are nevoie de direcție.

Poți să încetinești și totuși să mergi greșit.

Poți să ai o viață liniștită și să fii departe de Dumnezeu.

De aceea, oprirea adevărată nu înseamnă doar să reducem ritmul. Înseamnă să ne întoarcem spre Dumnezeu.

Aici este diferența dintre o pauză și odihna pe care o promite Hristos.

O pauză îți odihnește trupul pentru a putea alerga din nou.

Hristos odihnește sufletul pentru ca omul să poată merge altfel.

Mai limpede.

Mai adevărat.

Mai aproape de El.

Poate că aceasta este ceea ce ne lipsește.

Nu încă o vacanță.

Nu încă un telefon nou.

Nu încă o distracție.

Nu încă o zi liberă.

Ci o întoarcere.

O întoarcere către Dumnezeu.

Fraților, lumea va continua să alerge.

Va continua să ne spună că trebuie să fim mai rapizi, mai eficienți, mai productivi, mai bogați, mai vizibili. Vor apărea mereu alte lucruri de cumpărat, alte obiective de atins, alte motive pentru care să ne spunem că încă nu este suficient.

Dar noi trebuie să învățăm să auzim și glasul lui Hristos.

Un glas care nu strigă peste zgomotul lumii.

Un glas care spune simplu:

„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.”

Poate că astăzi sufletul tău nu mai poate ține pasul.

Nu-l obliga să alerge mai departe.

Oprește-te.

Privește înăuntru.

Privește spre Dumnezeu.

Și spune-I, fără cuvinte complicate:

„Doamne, am obosit. Nu mai știu cum să merg. Învață-mă Tu.”

Uneori, acesta poate fi începutul unei vieți noi.

Nu pentru că lumea se va opri pentru tine.

Lumea nu se va opri.

Vor veni în continuare facturi, probleme, muncă, responsabilități, telefoane, drumuri și zile grele.

Dar omul care Îl are pe Dumnezeu în inimă poate trece prin toate acestea fără să-și mai piardă sufletul pe drum.

Iar când lumea aleargă și tu simți că nu mai poți ține pasul, poate că Dumnezeu nu-ți spune să alergi mai repede.

Poate că îți spune să vii mai aproape de El.

Și, uneori, cel mai important drum al vieții începe exact în clipa în care omul se oprește.

#OmulDeAzi#Agitatie#Stres#ViataNoastra#Problemelevietii

CategoriiFără categorie
0 Shares