S

Să nu trecem nepăsători pe lângă suferința celuilalt

Există oameni care, atunci când ajung într-o funcție importantă, încep să privească lumea de la înălțimea scaunului pe care stau. Li se pare firesc să fie serviți, ascultați și respectați, iar treburile considerate mărunte devin, în ochii lor, responsabilitatea celor aflați mai jos în ierarhie. Cu timpul, ajung să măsoare valoarea oamenilor după meseria pe care o au, după hainele pe care le poartă sau după folosul pe care îl pot obține de la ei.

Viața Sfântului Nectarie de la Eghina ne oferă o întâmplare care răstoarnă această mentalitate și ne arată cât de departe poate ajunge dragostea creștină atunci când nu rămâne doar la nivelul cuvintelor.

În perioada în care conducea Școala Teologică Rizarios din Atena, Sfântul Nectarie avea în grijă formarea tinerilor care se pregăteau pentru slujirea Bisericii. Era un ierarh respectat, un profesor cu multă carte și un om cu numeroase responsabilități. Avea de pregătit lecții, de supravegheat activitatea școlii, de îndrumat elevii și de împlinit îndatoririle sale bisericești.

Într-o zi, îngrijitorul școlii s-a îmbolnăvit grav, fiind internat în spital și supus unei intervenții chirurgicale dificile. Medicii i-au recomandat o perioadă lungă de repaus, ceea ce însemna că omul nu se putea întoarce la muncă. Pentru mulți, situația ar fi fost una administrativă, care trebuia rezolvată prin găsirea unui înlocuitor. Sfântul Nectarie a privit însă lucrurile dintr-o altă perspectivă. S-a gândit la omul bolnav, la suferința lui și la grija pe care acesta ar fi putut-o avea pentru locul de muncă.

Așa se face că, potrivit relatării păstrate în biografiile sale, ierarhul se trezea dis-de-dimineață și îndeplinea în taină o parte dintre treburile îngrijitorului, ocupându-se inclusiv de curățarea podelelor și a toaletelor școlii. În același timp, își continua activitatea didactică, deși efortul suplimentar îi afecta sănătatea.

Gândiți-vă puțin la această imagine: un mitropolit, director al unei instituții teologice, care se trezește înaintea celorlalți pentru a face o muncă pe care mulți ar fi considerat-o nepotrivită rangului său. Nu a făcut-o pentru a fi admirat și nici pentru a lăsa în urmă o poveste impresionantă despre propria smerenie. A făcut-o fiindcă un om suferea, iar el putea să-i ușureze povara.

Aici se află una dintre cele mai frumoase lecții ale vieții sale.

Sfântul Nectarie nu a văzut în îngrijitorul școlii un simplu angajat, ci un semen a cărui suferință merita luată în seamă. Nu a considerat că funcția sa îl scutește de o muncă pe care altcineva o îndeplinea zilnic și nici nu a socotit că demnitatea unui episcop ar putea fi micșorată printr-un asemenea gest.

Dimpotrivă, tocmai prin această coborâre spre nevoia celuilalt s-a văzut adevărata lui măreție.

Ce ar însemna această lecție pentru lumea în care trăim astăzi?

Să ne uităm în jurul nostru și să observăm câți oameni muncesc fără să fie văzuți. Femeia care face curățenie într-o instituție, omul care adună gunoiul de pe stradă, muncitorul care lucrează pe șantier, bătrânul care îngrijește o grădină, angajatul care își petrece ziua în spatele unui tejghele, toți contribuie la buna funcționare a comunității în care trăim. De multe ori trecem pe lângă ei fără să-i privim, iar dacă avem nevoie de ceva, ne adresăm lor cu o nerăbdare pe care nu am îndrăzni să o arătăm față de cineva pe care îl considerăm important.

Am ajuns să judecăm prea ușor oamenii după poziția lor socială, după veniturile pe care le au sau după posibilitatea de a ne fi folositori. Uităm că omul din fața noastră are o familie, griji, nopți nedormite și poate o suferință despre care nu știm nimic.

Cât de mult s-ar schimba relațiile dintre noi dacă am învăța să privim fiecare om cu respect! Un șef care observă că angajatul său este epuizat și îl ajută în loc să-l certe, un profesor care nu umilește elevul care întâmpină dificultăți, un preot care găsește timp pentru omul sărac ce așteaptă la ușa bisericii, un copil care își vizitează părintele bătrân fără să aștepte să fie rugat de fiecare dată, toate acestea sunt gesturi prin care credința devine faptă.

Sfântul Nectarie ne amintește că nu putem vorbi despre iubirea aproapelui dacă rămânem nepăsători în fața nevoilor lui concrete.

Există și o altă învățătură în această întâmplare, poate la fel de necesară pentru vremurile noastre: smerenia nu înseamnă să te consideri lipsit de valoare, ci să nu consideri că ești prea important pentru a face binele.

Vedem uneori oameni care se rușinează să facă anumite lucruri, de teamă să nu fie judecați de cei din jur. Unii evită să-și ajute părinții la treburile gospodărești, alții nu vor să fie văzuți făcând o muncă pe care o consideră sub demnitatea lor, iar alții se poartă cu superioritate față de cei care au mai puține posibilități. În realitate, omul nu devine mai mic atunci când se apleacă să ridice pe cineva căzut, când își murdărește mâinile pentru a ajuta sau când își întrerupe propriile preocupări pentru a fi alături de un semen aflat în necaz.

Mântuitorul Însuși le-a arătat ucenicilor această cale atunci când a spălat picioarele lor, împlinind o lucrare pe care, în vremea aceea, o făceau slujitorii. Prin acel gest, Hristos le-a descoperit că adevărata autoritate se împlinește prin slujire, iar cel care dorește să fie mare trebuie să învețe să-i poarte de grijă aproapelui.

Sfântul Nectarie a trăit această învățătură în fiecare zi, fără să o transforme într-un discurs despre propria virtute.

Poate că noi nu vom ajunge niciodată să conducem o școală sau să ocupăm o funcție bisericească importantă, însă fiecare avem în jurul nostru oameni cărora le putem ușura viața. Uneori este suficient să observăm că cineva este obosit, să oferim o mână de ajutor fără să așteptăm recunoștință sau să ne oprim din graba noastră pentru a asculta un om care simte nevoia să vorbească.

Poate avem în familie un părinte care nu mai poate face singur ceea ce făcea odinioară, un vecin bolnav care nu are pe nimeni să-i cumpere cele necesare sau un coleg care trece printr-o perioadă grea și încearcă să-și ascundă suferința. Nu trebuie să așteptăm ca acești oameni să ajungă într-o situație disperată pentru a le întinde o mână de ajutor.

Iubiți cititori,

Sfântul Nectarie a fost un om învățat, un episcop și un mare mărturisitor al credinței ortodoxe, dar această întâmplare ne descoperă o latură a sfințeniei care poate fi trăită de fiecare dintre noi. Nu toți avem posibilitatea de a scrie cărți teologice sau de a conduce instituții, însă toți putem învăța să nu trecem nepăsători pe lângă suferința celuilalt.

Într-o lume în care mulți se străduiesc să pară importanți, Sfântul Nectarie ne amintește cât de prețios este omul care știe să fie de folos. Iar dacă mâine vom avea ocazia să ajutăm pe cineva, să ne amintim de acel episcop care se trezea înaintea tuturor pentru a face curățenie în școala pe care o conducea, în timp ce un om bolnav încerca să se vindece.

Poate că acel îngrijitor nu a înțeles pe deplin, în acele zile, câtă dragoste se ascundea în gestul directorului său. Dumnezeu însă vede și lucrurile pe care oamenii nu le observă, iar înaintea Lui niciun act de bunătate săvârșit în taină nu rămâne neînsemnat.

Să-l rugăm pe Sfântul Nectarie să ne ajute să avem ochi pentru suferința celor din jur și inimă pentru a le veni în ajutor, fiindcă uneori cea mai frumoasă rugăciune pe care o putem rosti se continuă printr-un gest de iubire față de aproapele nostru.

0 Shares