Gastele şi băiatul bun la toate4 min de citit

„Yehiel, nepotul rabinului Baroukh, se juca într-o zi de-a v-aţi ascunselea cu un alt băieţel. El se ascunsese foarte bine şi aştepta ca tovarăşul lui să vină să-l descopere. Dar după ce a aşteptat un timp îndelungat, a sfârşit prin a ieşi din ascunzătoare şi nu l-a văzut nicăieri pe micul lui camarad. Atunci a înţeles că celălalt nu îl căutase deloc şi în acel moment a început să plângă. Alergă suspinând către bunicul lui şi îi spuse printre lacrimi despre acel băieţel rău care nu vrusese să-l mai caute atunci când el se ascunsese atât de bine. Cu mari eforturi bătrânul a reuşit să-l oprească din plâns. În gândul lui, bătrânul şi-a spus: „Exact acest lucru spune şi Dumnezeu: Eu mă ascund şi nimeni nu mă caută!”

 

Puţini în zilele noastre Îl mai caută pe Dumnezeu în sensul recomandării din povestea evreiască de mai sus. Nu ne interesează de obicei nici căutarea, nici ascensiunea, cu atât mai puţin jocul.
 
 În schimb avem pretenţia ca Dumnezeu să iasă din ascunzătoarea Sa celestă şi să ne rezolve problemele. Ori de câte ori nevoile sau capriciile noastre i-o cer, ni se pare normal să se prezinte la datorie, pe diferite posturi.
Îi solicităm să îmbrace, rând pe rând ori în acelaşi timp, halatul de medic pentru a preveni şi a vindeca bolile, echipamentul de bodyguard pentru a ne păzi de vrăjmaşii reali sau închipuiţi, roba de avocat pentru a ne susţine cauzele, elegantul costumul de expert contabil ca să ne scape de

datorii, şorţul de chelner pentru a ne servi pe tavă pâinea cea de toate zilele. 

Abia după ce îşi duce la bun sfârşit obligaţiile asumate prin însăşi condiţia de Creator, Îi permitem să se retragă în bârlogul Său. Noi, oricum, nu avem de gând să-L urmăm.
L-am transformat în băiatul bun la toate, supraveghetorul de serviciu al securităţii şi al bunăstării noastre. 
Îl folosim numai la nevoie, apoi Îl îndepărtăm ca să nu ne stea în cale.
Rugători zeloşi, fără discuţie, nu părem deranjaţi că după atâtea dorinţe exprimate punctual şi în mare parte îndeplinite, nu devenim mai buni sau mai deştepţi.
Străpungerea inimii, lacrimile de căinţă, groaza înstrăinării de Dumnezeu ne rămân străine.
Dar continuăm să ne rugăm cu insistenţă şi perseverenţă.
Şi cu cât ne rugăm mai aplicat, cu atât ne menţinem, ne mărim chiar distanţa faţă de Dumnezeu, închizându-ne tot mai mult în cercul strâmt al micimii noastre. „Nu ştiţi ce cereţi!”, constată dezolat Mântuitorul (Matei 20, 22). „Nu-l batjocoriţi pe Dumnezeu cerând lucruri mai mici decât El!” pretinde Origen. „Nu vă rugaţi ca nişte gâşte care-şi aşteaptă hrana!”, se răţoieşte Charles Peguy.
Câtă vreme nu căutăm şi nu urcăm, credincioşi se vor întâlni la tot pasul, oameni vii tot mai rar.
Cuvintele vor continua să înăbuşe trăirea, avalanşa de programe sociale să sufoce mărinimia, formele să înghită fondul, acţiunea să sugrume viaţa interioară. Imaginile vor alunga lumina, confortul va ucide pacea lăuntrică,  mulţimea de informaţii va anula orice actualitate lăuntrică.
 Vor fi tot mai multe râsete şi tot mai puţină bucurie, tot mai multe lacrimi şi mai puţină căinţă, mai multă suferinţă şi mai puţină cruce.
Pe drumul vieţii noastre uneori Dumnezeu se face nevăzut.
 Ni se pare atunci că ne-a părăsit pentru totdeauna exact când aveam mai mare nevoie de El.
 În acele momente teribile totul pare pierdut.
Zbaterea de fiecare zi? Alergare în van!
Credinţa? Un pariu pierdut!
Viaţa? Un dezastru!

 

Nu, Dumnezeu nu ne seduce pentru ca apoi să ne abandoneze pe traseu.
Doar că din când în când adoră să se joace de-a v-aţi ascunselea.
Preot Dr.Claudiu Bazavan-blog
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments