Există răni pe care oamenii le văd și răni pe care le purtăm ascunse, atât de adânc în suflet, încât uneori nici noi nu mai știm de când au început să doară. Există boli pentru care mergem la medic, cerem un tratament, facem analize și așteptăm cu răbdare rezultatul, dar există și o suferință care nu apare pe nicio radiografie și nu poate fi măsurată prin niciun aparat: frica.
Frica poate locui multă vreme în om fără să fie recunoscută. Se ascunde în neliniștea cu care ne trezim dimineața, în gândurile care nu ne lasă să dormim, în nevoia de a controla tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în grija exagerată pentru ziua de mâine, în spaima de boală, în teama de pierdere, în nesiguranța față de oameni și, uneori, chiar în frica de Dumnezeu.
Ajungem să trăim cu ea atât de mult, încât ni se pare că face parte din firea noastră. Spunem că suntem prudenți, că suntem realiști, că știm cum este lumea, dar uneori ceea ce numim prudență este o inimă care nu mai știe să se odihnească în mâna lui Dumnezeu.
De aceea, una dintre cele mai sincere rugăciuni pe care le poate rosti omul este aceasta:
„Doamne, vindecă-mă de frică!”
Nu: „Doamne, fă să nu mai existe probleme.”
Nu: „Doamne, fă să nu mai sufăr niciodată.”
Ci: „Doamne, schimbă ceea ce se întâmplă înlăuntrul meu atunci când vin problemele. Pune pace acolo unde eu am pus panică, pune credință acolo unde s-a strecurat îndoiala și dă-mi puterea să merg înainte chiar și atunci când nu văd încă drumul.”
Sfânta Evanghelie ne arată de multe ori oameni care s-au întâlnit cu frica. Apostolii, care Îl urmaseră pe Hristos și văzuseră minuni, au ajuns într-o noapte pe mare, în mijlocul furtunii. Barca era amenințată de valuri, iar Hristos dormea. Ei L-au trezit și I-au spus:
„Doamne, mântuiește-ne, că pierim!”
Este strigătul omului care simte că nu mai poate controla nimic.
Și cât de bine îl cunoaștem!
Atâta vreme cât lucrurile merg după planul nostru, credința pare ușoară. Ne rugăm, mergem la biserică, aprindem o lumânare și spunem că Dumnezeu este cu noi. Dar când vine o veste neașteptată, când apare o boală, când se destramă o relație, când pierdem un loc de muncă, când un copil pleacă departe, când un om drag ne întoarce spatele sau când viitorul devine nesigur, atunci se vede cât de adâncă este încrederea noastră.
Furtuna nu creează întotdeauna frica. Uneori doar o scoate la lumină.
Apostolii nu au descoperit în acea noapte că sunt oameni fricoși. Au descoperit cât de puțin puteau face singuri.
Hristos S-a ridicat, a certat vânturile și marea și s-a făcut liniște. Apoi le-a pus o întrebare care merge direct spre inima omului:
„De ce vă este frică, puțin credincioșilor?”
Nu i-a întrebat dacă există furtună. Furtuna exista.
Nu i-a întrebat dacă valurile sunt mari. Erau.
Nu i-a întrebat dacă barca este în pericol. Era.
Întrebarea era despre ceea ce se întâmpla în sufletul lor.
Pentru că aceeași furtună poate fi trăită diferit de doi oameni. Unul vede numai valurile și se prăbușește lăuntric, în timp ce altul vede valurile, dar își amintește Cine se află în barcă împreună cu el.
Aici se află una dintre marile vindecări pe care Dumnezeu vrea să le lucreze în noi.
Nu întotdeauna va opri furtuna înainte ca noi să trecem prin ea. Uneori ne va învăța să nu ne mai pierdem sufletul în mijlocul furtunii.
Pentru că frica ne face să uităm.
Uităm câte lucruri a făcut Dumnezeu pentru noi.
Uităm câte situații despre care eram convinși că nu vor avea rezolvare au trecut.
Uităm câte uși s-au închis, iar mai târziu am înțeles că Dumnezeu ne-a ferit de ceva.
Uităm că au existat nopți în care am crezut că dimineața nu va mai veni cu lumină, iar dimineața totuși a venit.
Frica are o memorie ciudată. Își amintește foarte bine pericolele și uită repede purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
De aceea, vindecarea fricii începe și prin recunoștință. Omul care își amintește binefacerile lui Dumnezeu își întărește sufletul împotriva deznădejdii.
Când David mergea împotriva lui Goliat, nu avea în fața lui un adversar imaginar. Goliat era real, puternic și înfricoșător. Dar David nu privea numai la ceea ce vedeau ochii lui. El își amintea cine este Dumnezeul în care se încredea.
Aceasta este diferența dintre frică și credință.
Credința nu înseamnă că nu mai vezi pericolul. Credința înseamnă că, văzând pericolul, nu mai crezi că el este mai mare decât Dumnezeu.
Cât de multe frici ne conduc astăzi!
Ne temem că vom pierde ceea ce avem și, din cauza acestei frici, nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu ne-a dat.
Ne temem de ziua de mâine și, din cauza aceasta, risipim ziua de astăzi.
Ne temem de oameni și ajungem să trăim după părerea lor.
Ne temem de singurătate și rămânem în relații care ne rănesc.
Ne temem să iertăm, pentru că ni se pare că iertarea ne face slabi.
Ne temem să spunem adevărul, pentru că ne gândim la consecințe.
Ne temem de moarte, iar această frică ajunge uneori să ne fure bucuria vieții.
Și există o frică și mai subtilă: frica de a nu fi suficient de buni înaintea lui Dumnezeu.
Omul care nu L-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu poate privi spre El ca spre un judecător care abia așteaptă să-l pedepsească. Dar Hristos ne descoperă chipul Tatălui. El nu vine să zdrobească omul căzut, ci să-l ridice.
Asta nu înseamnă că păcatul nu are consecințe și nici că putem trăi fără pocăință. Înseamnă că întoarcerea către Dumnezeu nu trebuie făcută din groaza unui rob care fuge de pedeapsă, ci din dorul unui fiu care știe că Tatăl îl poate vindeca.
Sfântul Apostol Ioan spune atât de limpede:
„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica.”
Ce cuvânt puternic!
Nu spune că frica se alungă printr-o voință încordată. Nu spune că omul trebuie să-și repete de o sută de ori că este puternic. Spune că iubirea desăvârșită alungă frica.
Când omul începe să înțeleagă cât de mult este iubit de Dumnezeu, ceva se schimbă înlăuntrul lui.
Nu mai privește fiecare încercare ca pe o dovadă că Dumnezeu l-a părăsit.
Nu mai interpretează fiecare necaz ca pe o pedeapsă.
Nu mai crede că o pierdere înseamnă că viața lui s-a terminat.
Începe să spună: „Doamne, nu înțeleg ce se întâmplă, dar nu vreau să fug de Tine tocmai acum.”
Aceasta este o rugăciune matură.
Pentru că există momente în care nu avem nevoie de explicații, ci de prezența lui Dumnezeu.
Când cineva plânge lângă patul unui om bolnav, nu are întotdeauna nevoie de o explicație teologică. Are nevoie să simtă că nu este singur.
Când un om trece printr-o pierdere, nu trebuie să-i spunem repede că „totul se întâmplă cu un scop”. Uneori aceste cuvinte, chiar dacă sunt rostite cu intenție bună, pot răni și mai mult. Uneori este mai creștinește să stai lângă el, să taci, să te rogi și să-i spui: „Sunt aici. Nu treci singur prin asta.”
Și Dumnezeu face adesea același lucru cu noi.
Nu ne explică imediat totul.
Rămâne cu noi.
Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care uneori ni se pare că Dumnezeu tace. Noi cerem explicații, iar El ne oferă prezența Lui. Noi cerem să vedem tot drumul, iar El ne luminează doar pasul următor.
Frica vrea să știe ce se va întâmpla peste un an.
Credința întreabă: „Doamne, ce trebuie să fac astăzi?”
Frica vrea garanții pentru toate zilele care urmează.
Credința spune: „Ajută-mă să trăiesc această zi cu Tine.”
Hristos nu ne-a promis o viață fără încercări. Ne-a promis că nu vom fi singuri în ele.
Și poate tocmai aici trebuie să se schimbe rugăciunea noastră.
În loc să spunem mereu: „Doamne, fă să dispară problema”, să învățăm să spunem și: „Doamne, dacă problema aceasta trebuie să treacă prin viața mea, nu mă lăsa să mă pierd pe mine în ea.”
„Doamne, dacă trebuie să trec prin această boală, dă-mi putere.”
„Dacă trebuie să trec prin această despărțire, păzește-mi inima de ură.”
„Dacă trebuie să trec printr-o perioadă de lipsuri, păzește-mă de deznădejde.”
„Dacă trebuie să aștept, învață-mă răbdarea.”
„Dacă nu înțeleg, ajută-mă să nu mă îndepărtez de Tine.”
Aceasta este rugăciunea omului care începe să se vindece de frică.
Pentru că vindecarea nu înseamnă că mâinile nu mai tremură niciodată. Înseamnă că, atunci când tremură, omul știe în mâna Cui își poate pune viața.
Nu înseamnă că nu mai avem întrebări. Înseamnă că întrebările noastre nu ne mai despart de Dumnezeu.
Nu înseamnă că nu mai plângem. Înseamnă că putem plânge înaintea Lui.
Nu înseamnă că devenim oameni fără slăbiciuni. Înseamnă că nu ne mai rușinăm să-I spunem lui Dumnezeu: „Mi-e frică.”
Poate că una dintre cele mai sincere rugăciuni pe care le putem spune în seara aceasta este chiar atât:
„Doamne, mi-e frică.”
Nu trebuie să ne ascundem înaintea Lui.
El știe.
Știe frica pe care nu ai spus-o nimănui.
Știe gândul care te trezește noaptea.
Știe vestea pe care o aștepți cu teamă.
Știe pentru cine te rogi.
Știe ce pierdere încă te doare.
Știe ce viitor te neliniștește.
Știe și ceea ce tu încă nu ai curajul să-I spui.
Iar după ce-I spunem: „Doamne, mi-e frică”, putem adăuga:
„Dar rămâi cu mine.”
Această rugăciune poate schimba multe.
„Doamne, rămâi cu mine când mă tem pentru copiii mei.”
„Rămâi cu mine când mă tem pentru sănătatea mea.”
„Rămâi cu mine când nu mai știu ce decizie să iau.”
„Rămâi cu mine când mă simt singur.”
„Rămâi cu mine când mă uit înainte și nu văd nimic limpede.”
Și atunci, încet, sufletul începe să înțeleagă ceva ce mintea speriată nu putea vedea: Dumnezeu nu trebuie să-mi arate întotdeauna ce se află după colț pentru ca eu să pot merge înainte. Îmi este de ajuns să știu Cine merge cu mine.
Într-o zi, poate că vom privi în urmă și vom înțelege că unele dintre cele mai grele perioade ale vieții noastre au fost și locurile în care Dumnezeu S-a apropiat cel mai mult de noi.
Nu pentru că durerea ar fi fost bună în sine, ci pentru că, în mijlocul ei, am învățat să nu ne mai sprijinim numai pe puterile noastre.
Acolo unde înainte spuneam: „Pot singur”, am început să spunem: „Doamne, ajută-mă.”
Acolo unde ne bizuiam numai pe control, am început să descoperim încrederea.
Acolo unde frica ne închidea inima, am început să facem loc rugăciunii.
De aceea, atunci când vom pleca astăzi din biserică și ne vom întoarce la problemele noastre, să nu credem că toate vor dispărea în mod miraculos. Poate unele vor rămâne. Poate unele răspunsuri vor mai întârzia. Poate unele răni vor avea nevoie de timp pentru a se vindeca.
Dar să plecăm cu această rugăciune în inimă:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu cunoști frica mea mai bine decât o cunosc eu. Tu știi de unde vine și cât m-a obosit. Nu mă lăsa să fiu condus de ea. Când mă tem, adu-mi aminte că ești aproape. Când nu înțeleg, păstrează-mă lângă Tine. Când pierd, nu mă lăsa să pierd nădejdea. Când plâng, primește lacrimile mele. Când nu mai am putere, sprijină-mă Tu. Vindecă-mi inima de frica ce mă îndepărtează de Tine și dă-mi acea pace pe care lumea nu o poate oferi.”
Și poate că, într-o zi, vom descoperi că rugăciunea noastră nu a fost ascultată exact așa cum am cerut-o. Furtuna nu s-a oprit imediat. Ușa pe care am vrut-o deschisă a rămas închisă. Răspunsul a întârziat.
Dar, în timp ce noi așteptam ca Dumnezeu să schimbe împrejurările, El schimba încet omul dinlăuntru.
Iar omul care altădată se temea să meargă înainte a început să pășească.
Nu pentru că știa ce va aduce ziua de mâine, ci pentru că știa în mâna Cui își încredințase ziua de astăzi.
De aceea, să nu-I cerem lui Dumnezeu doar să ne scoată din furtună.
Să-I cerem să ne învețe să-L vedem în mijlocul ei.
Iar atunci când inima noastră va tremura din nou, să nu ne fie rușine să spunem:
„Doamne, vindecă-mă de frică! Nu-mi lua doar frica, ci dă-mi în locul ei credință. Nu-mi promite că nu voi mai trece prin încercări, ci ține-mă de mână atunci când voi trece prin ele. Și, mai presus de toate, nu mă lăsa să uit niciodată că, atâta vreme cât Tu ești cu mine, nu sunt singur.”
Amin.



















