I

Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă

Iubiți credincioși,

Evanghelia de astăzi ne pune înainte una dintre cele mai grele porunci pe care le-a rostit vreodată omul către om: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44-45).

Când auzim aceste cuvinte, fiecare dintre noi se gândește, poate fără să vrea, la cineva care i-a făcut rău. Uneori este vorba despre o nedreptate veche, despre o vorbă care a rămas în suflet, despre o trădare pe care timpul nu a reușit să o vindece. Alteori rana este mai recentă, iar simplul fapt că auzim numele celui care ne-a rănit poate să aducă din nou neliniștea pe care credeam că am lăsat-o în urmă.

De aceea, porunca iubirii vrăjmașilor nu este o poruncă ușoară și nici una care poate fi împlinită printr-o simplă hotărâre luată într-o clipă. Hristos nu ne cere să spunem că răul nu a existat și nici să numim bine ceea ce a fost nedrept. El ne cheamă la ceva mai adânc: să nu lăsăm răul pe care l-am primit să ne transforme inima după chipul celui care ni l-a făcut.

Este o mare deosebire între a ierta și a spune că ceea ce ni s-a făcut a fost drept. Putem ierta fără să negăm rana. Putem renunța la răzbunare fără să declarăm că nedreptatea nu a existat. Putem să ne rugăm pentru un om care ne-a făcut rău fără să-i acordăm din nou încrederea pe care a pierdut-o. Iubirea creștină nu înseamnă lipsă de discernământ, iar iertarea nu înseamnă că trebuie să rămânem în situații în care suntem batjocoriți, manipulați sau răniți.

Hristos merge însă mult mai departe decât simpla renunțare la răzbunare. El spune: „Rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc”. Aici începe adevărata luptă a inimii.

Este relativ ușor să nu răspundem unei jigniri. Este mai greu să ne rugăm pentru omul care ne-a jignit. Când rostim înaintea lui Dumnezeu numele celui care ne-a făcut rău, ceva se schimbă în noi, pentru că nu mai vorbim despre el numai prin prisma faptei sale, ci îl punem înaintea lui Dumnezeu, asemenea nouă, ca pe un om care are nevoie de luminare, de pocăință și de mântuire.

De aceea spune Mântuitorul că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Dumnezeu nu încetează să ofere lumina Sa celui care s-a îndepărtat de El. Soarele nu răsare numai peste casele oamenilor buni, iar ploaia nu cade numai peste țarinile celor care au trăit drept. Mila lui Dumnezeu este mai largă decât dreptatea noastră omenească, iar această milă devine pentru noi o chemare.

Poate că aici se află una dintre cele mai mari taine ale Evangheliei: Dumnezeu nu ne iubește numai atunci când merităm iubirea Lui. Dacă ar fi fost așa, niciunul dintre noi nu ar fi avut curajul să stea înaintea Lui.

Noi venim înaintea lui Dumnezeu cu propriile noastre greșeli, cu slăbiciuni pe care le cunoaștem și cu altele pe care încă nu le vedem. Îi cerem iertare pentru lucruri pe care le-am făcut, dar uneori ne este greu să oferim altuia ceea ce noi înșine cerem în fiecare zi de la Dumnezeu.

În rugăciunea Tatăl nostru spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu este doar o formulă pe care o rostim pentru că așa am învățat-o din copilărie. Este o rugăciune în care ne punem propria inimă înaintea lui Dumnezeu și recunoaștem că iertarea pe care o primim trebuie să înceapă să curgă și către ceilalți.

Asta nu înseamnă că rana dispare imediat. Uneori omul spune: „Eu l-am iertat”, dar înăuntrul lui durerea încă lucrează. Alteori spune: „Vreau să iert, dar nu pot”. Și poate că acesta este un început mai adevărat decât o iertare declarată numai cu buzele.

Atunci putem începe cu o rugăciune simplă: „Doamne, eu încă nu pot să-l iubesc pe acest om, dar nu vreau să-l urăsc. Pune Tu în inima mea ceea ce eu nu pot pune singur.”

O astfel de rugăciune poate schimba încet un suflet.

Sfântul Ștefan, primul mucenic al Bisericii, ne arată această iubire într-o formă care depășește puterea omenească. În timp ce era ucis cu pietre, el nu cerea pedeapsă pentru cei care îl omorau, ci se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).

Iar lângă această imagine trebuie să așezăm Crucea lui Hristos. Mântuitorul, pironit pe lemn, înconjurat de oameni care Îl batjocoreau și Îl condamnau, spune: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

Aici vedem măsura iubirii creștine. Ea nu este sentimentul plăcut pe care îl avem față de oamenii care ne fac bine. Aceasta este iubire omenească și firească. Hristos ne cere să trecem dincolo de ea, până la locul în care binele nu mai depinde de comportamentul celuilalt.

De aceea, iubirea vrăjmașilor este una dintre cele mai puternice mărturii despre Hristos. Dacă răspundem răului cu rău, rămânem în aceeași logică. Dacă răspundem urii cu ură, ura își găsește încă o casă în lume. Creștinul încearcă să oprească această transmitere a răului în propria lui inimă.

Gândiți-vă cât de multe familii au rămas despărțite ani întregi din cauza unei vorbe, a unei moșteniri, a unei datorii, a unei nedreptăți sau a unei orgolii pe care nimeni nu a mai vrut să o lase jos. Au trecut sărbători, au crescut copii, au îmbătrânit părinți, iar oamenii au continuat să poarte în ei aceeași supărare, ca pe o piatră pe care au învățat să o ducă fără să mai observe cât de grea este.

Uneori, omul care ne-a rănit nici măcar nu mai știe cât de mult suferim din cauza acelei fapte. El și-a continuat viața, în timp ce noi am continuat să purtăm în fiecare zi conversația neterminată cu el.

Iertarea poate închide această conversație.

Nu întotdeauna printr-o întâlnire și nu întotdeauna printr-un cuvânt spus față către față. Uneori iertarea se petrece în taina inimii, înaintea lui Dumnezeu, atunci când omul încetează să mai aștepte ca celălalt să vină și să repare trecutul pentru a putea începe el însuși să se vindece.

A ierta înseamnă să-I spunem lui Dumnezeu: „Doamne, dreptatea o las în mâinile Tale. Eu nu mai vreau să-mi hrănesc sufletul cu această rană.”

Aceasta nu este slăbiciune. Este libertate.

Un om care trăiește numai din dorința de răzbunare ajunge, fără să-și dea seama, să rămână legat de cel pe care îl urăște. Îi poartă chipul în gând, îi repetă cuvintele, își imaginează ce ar trebui să-i spună, cum ar trebui să-i răspundă, ce pedeapsă ar merita. Celălalt poate nici să nu știe, dar continuă să locuiască în sufletul lui.

Hristos vrea să ne elibereze.

De aceea spune: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Desăvârșirea despre care vorbește aici nu este perfecțiunea unui om care nu mai greșește niciodată, ci asemănarea cu Dumnezeu în iubire, în milă și în puterea de a face binele chiar atunci când nu îl primește înapoi.

Iar aceasta începe în lucrurile mici ale vieții.

Într-o casă, când doi oameni care s-au certat aleg să nu mai ridice vocea. Într-o familie, când cineva hotărăște să nu mai vorbească despre o rudă cu aceeași mânie de fiecare dată când îi este pomenit numele. La serviciu, când răspundem cu demnitate unei nedreptăți și nu încercăm să-l umilim pe cel care ne-a umilit. Într-o comunitate, când refuzăm să ducem mai departe o vorbă care poate distruge reputația unui om.

Acolo se vede Evanghelia.

Este ușor să iubim oamenii care ne iubesc. Hristos însuși spune: „Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea?” (Matei 5, 46). Creștinismul începe să se vadă cu adevărat atunci când binele nostru nu mai este o reacție la binele primit.

Poate că cineva dintre noi poartă astăzi în inimă numele unui om pe care nu l-a putut ierta. Poate că rana este atât de veche încât pare să facă parte din propria noastră poveste. Poate că există oameni care au plecat din viața noastră fără să-și ceară iertare și fără să înțeleagă cât rău au făcut.

Să-i aducem înaintea lui Dumnezeu.

Nu trebuie să inventăm sentimente pe care nu le avem. Putem începe cu adevărul. „Doamne, acesta este omul care m-a rănit. Tu știi ce s-a întâmplat, Tu știi cât am suferit și Tu știi cât de greu îmi este să iert. Păzește-mă de ură și luminează-l pe el. Iar pe mine învață-mă să nu mai port răul lui în fiecare zi.”

Această rugăciune poate fi începutul unei vindecări pe care noi nu o putem produce singuri.

Și mai este ceva ce trebuie să înțelegem. Iubirea vrăjmașului nu înseamnă să numim răul bine și nici să renunțăm la adevăr. Hristos ne cere să iubim persoana, chiar atunci când condamnăm fapta rea. Putem să spunem că o nedreptate este nedreaptă și, în același timp, să dorim ca omul care a făcut-o să se pocăiască și să se schimbe.

Aceasta este o iubire matură, o iubire care nu se lasă condusă nici de ură, nici de naivitate.

Biserica ne învață să ne rugăm pentru cei care ne-au greșit, iar rugăciunea aceasta lucrează mai întâi asupra noastră. Când ne rugăm pentru un vrăjmaș, nu îl schimbăm prin forță, dar ne schimbăm poziția față de el. Încet, omul care ne apărea numai ca o rană începe să apară și ca suflet pentru care Dumnezeu a murit pe Cruce.

Aici este taina pe care nu o putem cuprinde deplin.

Hristos nu a murit numai pentru cei care L-au iubit. A murit și pentru cei care L-au răstignit.

Iar dacă noi vrem să-I urmăm, trebuie să învățăm, puțin câte puțin, să nu mai punem hotare iubirii acolo unde Dumnezeu nu le-a pus.

Poate că nu vom reuși să facem acest lucru într-o singură zi. Unele răni au nevoie de ani de rugăciune, de răbdare și de lucrare lăuntrică. Important este să nu mai hrănim ceea ce ne desparte de Dumnezeu.

Să cerem, așadar, Domnului puterea de a ierta înainte ca ura să prindă rădăcini, înțelepciunea de a păstra distanța atunci când este nevoie și, mai ales, o inimă care să nu dorească răul nimănui.

Iar atunci când vom putea spune, chiar și cu multă greutate, „Doamne, binecuvântează-l pe omul acesta și ai grijă de sufletul lui”, vom descoperi că, odată cu rugăciunea pentru celălalt, Dumnezeu începe să vindece și locul din noi în care durerea a stat atât de mult timp.

Aceasta este calea pe care ne-o arată Hristos în Predica de pe Munte: să nu lăsăm răul primit să hotărască cine devenim, ci să lăsăm iubirea lui Dumnezeu să hotărască felul în care răspundem.

Iar dacă într-o zi vom sta înaintea Domnului și vom privi înapoi la oamenii care ne-au făcut rău, poate vom înțelege că una dintre cele mai mari biruințe ale vieții noastre nu a fost faptul că am avut ultimul cuvânt, că am câștigat o ceartă sau că am văzut dreptatea noastră recunoscută, ci faptul că, într-un moment în care am fi putut răspunde cu aceeași măsură, am ales să ne ținem inima departe de ură.

Pentru că omul care iartă nu spune că răul nu a existat, ci refuză să-i mai permită răului să-i conducă viața.

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce pe Cruce Te-ai rugat pentru cei care Te răstigneau, pune și în inimile noastre această putere a iubirii, vindecă rănile pe care le purtăm, luminează-i pe cei care ne-au făcut rău și păzește-ne de dorința de răzbunare, ca să putem rosti cu inimă curată rugăciunea pe care Tu ne-ai lăsat-o: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Amin.

0 Shares