Predica pe Munte reprezintă inima Evangheliei, iar porunca iubirii vrăjmașilor este, fără îndoială, cea mai înaltă, dar și cea mai grea culme a vieții creștine. În acest cuvânt scos din gura Mântuitorului Hristos se produce o ruptură definitivă între logica veche a lumii, bazată pe dreptate omenească și răzbunare, și logica cea nouă a Împărăției Cerurilor, întemeiată pe har, milă și dragoste jertfitoare.

Lumea veche funcționa după un principiu al echilibrului exterior: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău”. Era o morală a firii căzute, o morală a autoapărării în care omul răspundea Binelui cu Bine și Răului cu Rău. Însă Mântuitorul vine și răstoarnă din temelii această rânduială, spunând: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”. Hristos nu ne cere o simplă toleranță pasivă și nici o reținere politicoasă de la răzbunare, ci ne cere o lucrare activă a inimii: iubire, binecuvântare, facere de bine și rugăciune.

Atunci când iubești doar pe cel care te iubește, când faci bine doar celui de la care aștepți răsplată, nu faci nimic deosebit. Aceasta este o iubire firească, un schimb comercial de afecțiune pe care îl pot face chiar și cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Însă creștinitatea începe exact în punctul în care depășești firea. Iubirea vrăjmașilor este dovada supremă că duhul omului a fost atins de harul Duhului Sfânt. Este semnul că în inima omului nu mai domnește egoismul sau mândria rănită, ci Dragostea lui Dumnezeu Însuși.

Iubirea de vrăjmași nu este o neputință și nici o slăbiciune, ci este cea mai mare putere duhovnicească. Cel ce răzbună răul cu rău devine rob al răului, multiplică întunericul și rămâne prins în lanțul urii. Dar cel ce răspunde la rău cu bine, la blestem cu binecuvântare și la prigoană cu rugăciune rup lanțul răului și eliberează atât propriul suflet, cât și pe cel al potrivnicului său. Răul nu poate fi biruit niciodată prin rău, așa cum focul nu se stinge cu foc, ci doar cu apa curată a dragostei și a iertării.

Adâncul acestei porunci se descoperă în scopul ei cel din urmă: „ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Dumnezeu nu își condiționează bunătatea de vrednicia noastră. El ne iubește pe toți, chiar și atunci când Îl trădăm, când Îi încălcăm poruncile sau când Îi devenim vrăjmași prin păcatele noastre. Prin urmare, atunci când iertăm și iubim pe cel ce ne-a greșit, ne asemănăm cu Dumnezeu Tatăl. Devenim cu adevărat fiii Lui nu prin vorbe, ci prin purtarea aceleiași măriri de suflet.

Desigur, a iubi pe cel ce ți-a făcut rău pare imposibil pentru puterea omenească. Și într-adevăr, cu resursele noastre proprii, cu mintea și cu efortul nostru exclusiv, este o cerință peste puteri. Însă ceea ce este cu neputință la oameni devine cu putință la Dumnezeu. Această iubire nu este un sentiment spontan, ci o stare care se dobândește treptat, prin rugăciune stăruitoare și prin smerenie. Începutul acestei căi este tăcerea în fața jignirii, urmată de refuzul de a dori răul celui ce te-a lovit. Apoi urmează rugăciunea tainică pentru el: „Doamne, miluiește-l pe el și pentru rugăciunile lui miluiește-mă și pe mine”. Din această rugăciune smerită se naște treptat în inimă o milă adâncă pentru sufletul celui ce face răul, înțelegând că cel ce vatămă pe altul își vatămă, de fapt, propriul suflet.

Mântuitorul Hristos nu ne-a dat această poruncă doar ca pe o teorie frumoasă rostite pe Muntele Fericirilor, ci a pecetluit-o cu Însăși Viața Sa. Pe Cruce, strivit de dureri, batjocorit și răstignit de cei pe care venise să-i mântuiască, Hristos nu a rostit cuvinte de blestem, ci S-a rugat: „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Acolo, pe Golgota, s-a arătat biruința definitivă a Iubirii asupra Urii.

În lumea de astăzi, plină de dezbinare, de judecată aspră și de conflicte la tot pasul, chemarea la iubirea vrăjmașilor rămâne singura cale de vindecare. A ierta nu înseamnă a aproba păcatul sau nedreptatea, ci înseamnă a refuza ca răul altora să îți otrăvească propria inimă. Când deschidem inima spre iertare, ne eliberăm de povara grea a resentimentului și lăsăm loc Păcii lui Hristos să se sălășluiască în noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce pe Cruce Te-ai rugat pentru cei ce Te răstigneau, îmblânzește inimile noastre învrăjbite și scoate din ele toată răutatea, ținerea de minte a răului și mândria. Dă-ne harul și puterea de a ierta din inimă celor ce ne greșesc, de a răsplăti răul cu bine și de a privi la fiecare om ca la fratele nostru răscumpărat cu Sfânt Sângele Tău. Umple sufletele noastre de pacea Ta cea cerească și învrednicește-ne să fim cu adevărat fii ai Tatălui Ceresc, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

0 Shares