Intram în Postul Nașterii Domnului, o perioadă în care Biserica ne invită să ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos Cel Care vine în lume. În fiecare an revenim la această rânduială, cunoaștem zilele de post, dezlegările și învățăturile pe care le-am primit din copilărie, însă există o întrebare la care ar trebui să ne oprim mai mult: mai știm oare să așteptăm?
Omul zilelor noastre s-a obișnuit să primească aproape totul pe loc. Trimite un mesaj și așteaptă răspuns imediat, comandă ceva și dorește să ajungă cât mai repede, caută informații și se neliniștește dacă nu le găsește în câteva secunde. Tehnologia ne-a obișnuit cu viteza, iar această grabă a început să pătrundă și în viața sufletească. Vrem să scăpăm repede de necazuri, cerem ajutorul lui Dumnezeu, dar ne pierdem răbdarea atunci când răspunsul întârzie. Ne rugăm pentru liniște, însă continuăm să trăim într-o agitație pe care adesea noi înșine o întreținem.
Postul Nașterii Domnului ne oferă prilejul să redescoperim o lucrare pe care am cam uitat-o: așteptarea.
Gândiți-vă la oamenii care au trăit înainte de venirea Mântuitorului. Generații întregi au păstrat în suflet făgăduința venirii lui Mesia, iar proorocii au vestit vreme îndelungată împlinirea acestei nădejdi. Poporul lui Dumnezeu a trecut prin încercări, prin robie și suferință, însă făgăduința nu a fost uitată. Când a venit vremea rânduită de Dumnezeu, Fiul Său S-a născut în Betleem, în smerenia unei peșteri, departe de strălucirea și puterea pe care oamenii le admirau.
Această așteptare nu a fost una pasivă. Ea a însemnat credință, nădejde și păstrarea legăturii cu Dumnezeu, chiar și atunci când împlinirea făgăduinței părea îndepărtată.
Noi trăim într-o altă vreme, dar avem aceeași nevoie de Dumnezeu. Uneori, omul se roagă ani întregi pentru întoarcerea unui copil pe calea cea bună, pentru vindecarea unei relații de familie sau pentru ieșirea dintr-o suferință care pare fără sfârșit. Sunt rugăciuni pe care le rostim cu lacrimi și pe care le purtăm în inimă chiar și atunci când nu mai avem puterea să vorbim despre ele. În asemenea împrejurări, răbdarea devine o adevărată mărturisire a credinței, pentru că ne ajută să rămânem lângă Dumnezeu fără să-I cerem să lucreze după graba noastră.
Postul acesta ar putea deveni pentru fiecare dintre noi o școală a răbdării. Să învățăm să nu răspundem imediat la orice provocare, să nu rostim primul cuvânt care ne vine pe buze atunci când suntem răniți și să nu transformăm fiecare neînțelegere într-un conflict. Să avem răbdare cu cei în vârstă, care repetă aceleași povești, cu un copil care încă nu știe să-și stăpânească emoțiile și cu omul care trece printr-o perioadă grea și nu găsește întotdeauna cuvintele potrivite.
Câte familii nu suferă tocmai pentru că nimeni nu mai are răbdare să-l asculte pe celălalt? Soțul este grăbit, soția este obosită, copiii își caută refugiul în telefoane, iar părinții ajung să vorbească unii cu alții doar despre lucrurile care trebuie rezolvate. Toți locuiesc sub același acoperiș, dar fiecare pare să trăiască într-o lume separată. Poate că în aceste zile ar fi bine să ne oprim puțin și să redăm timp celor pe care îi iubim.
Mai există și o altă formă de nerăbdare, poate mai greu de recunoscut: dorința de a-i schimba pe ceilalți fără să ne ocupăm mai întâi de propria noastră îndreptare. Observăm ușor greșelile celor din jur, ne supărăm pentru neputințele lor și așteptăm să devină altfel, însă ne este mult mai greu să privim cu sinceritate propriile slăbiciuni. Postul ne oferă tocmai acest răgaz în care putem să ne cercetăm viața, să ne apropiem de Taina Spovedaniei și să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ceea ce avem cu adevărat nevoie să schimbăm.
Să nu uităm niciodată că Nașterea Domnului nu este doar o amintire frumoasă pe care o evocăm. Este praznicul venirii Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră, al apropierii Celui Veșnic de omul căzut, al iubirii dumnezeiești care nu a ocolit fragilitatea firii omenești. Hristos a venit într-o lume care avea nevoie de mântuire, iar noi suntem chemați să-L întâmpinăm cu o inimă care Îi face loc.
De aceea, începând acest post, să nu ne preocupăm numai de ceea ce vom pune pe masă, ci și de felul în care ne trăim fiecare zi. Să nu lăsăm graba să ne fure rugăciunea, supărarea să ne răpească pacea și preocupările zilnice să ne îndepărteze de cei dragi. Să ne acordăm timp pentru Sfânta Liturghie, pentru citirea Evangheliei și pentru o rugăciune rostită fără grabă.
În Betleem, Dumnezeu nu a venit după măsura așteptărilor omenești, nici înconjurat de puterea pe care lumea o admira, ci S-a apropiat de noi în smerenia unui Prunc. Aceasta este taina pe care suntem chemați să o înțelegem în aceste săptămâni.
Să intrăm în Postul Nașterii Domnului cu dorința sinceră de a ne îndrepta viața, învățând din nou să așteptăm, să ascultăm și să avem răbdare. Iar atunci când vor răsuna colindele și vom auzi vestea cea bună a Nașterii Mântuitorului, să nu fim atât de grăbiți încât să trecem pe lângă bucuria cea mai mare a creștinătății fără să o trăim cu adevărat.
Doamne, învață-ne să așteptăm venirea Ta cu inimă curată și cu sufletul treaz!
Amin
Buna Vestire
