PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV
Pilda Samarineanului milostiv este una dintre acele pagini ale Sfintei Evanghelii în care fiecare detaliu are o însemnătate aparte. De obicei, atunci când vorbim despre această istorisire, ne oprim asupra celor trei călători, asupra nepăsării preotului și a levitului, apoi asupra bunătății samarineanului care se apropie de omul căzut între tâlhari. Este o interpretare firească, însă există un moment al pildei asupra căruia merită să zăbovim mai mult, fiindcă ascunde o învățătură pe care lumea de astăzi are mare nevoie să o redescopere.
După ce îi leagă rănile, samarineanul îl așază pe animalul său, îl duce la o casă de oaspeți și îi încredințează gazdei îngrijirea celui rănit. Îi lasă și bani, spunându-i că, dacă va mai cheltui ceva, îi va plăti la întoarcere.
Așadar, omul acesta nu se mulțumește să-l ridice de pe marginea drumului, să-i ofere un ajutor de moment și apoi să plece liniștit, convins că și-a împlinit datoria. El înțelege că rănile au nevoie de timp pentru a se vindeca, că omul aflat în suferință nu își recapătă puterile într-o singură zi și că, după primul ajutor, urmează o perioadă în care cineva trebuie să rămână aproape.
Aici se află o lecție pe care ar trebui să o purtăm cu noi în fiecare zi: nu este suficient să ridici un om căzut, dacă după aceea îl lași singur în fața propriilor răni.
Trăim într-o vreme în care oamenii sunt obișnuiți să reacționeze repede. O veste tristă ne impresionează, o suferință ne emoționează, iar uneori ne grăbim să oferim ajutor. După ce trece însă momentul, fiecare își reia preocupările, iar cel care a rămas în urmă trebuie să învețe să trăiască mai departe cu ceea ce i s-a întâmplat.
Să ne gândim la un om care și-a pierdut soția sau soțul după zeci de ani de căsnicie. În primele zile, casa îi este plină de oameni, primește telefoane, vizite și cuvinte de încurajare. Toți îi spun că îi sunt alături și că se pot baza pe ei. După înmormântare, însă, vizitele se răresc, telefoanele devin tot mai puține, iar într-o dimineață omul acela se trezește singur, în aceeași casă în care până nu demult își împărțea viața cu cineva drag.
Atunci începe o altă suferință, mai tăcută, pe care cei din jur nu o mai observă atât de ușor.
Sau să ne gândim la o familie care trece printr-o încercare grea, în care unul dintre copii se îmbolnăvește. La început, rudele și cunoscuții întreabă despre starea lui, se interesează de tratament și promit că se vor ruga. Dar boala nu durează întotdeauna câteva zile. Uneori sunt luni întregi de drumuri la spital, nopți nedormite, cheltuieli și teamă. În asemenea împrejurări, familia are nevoie de oameni care să nu dispară odată cu trecerea emoției inițiale.
Samarineanul ne învață tocmai această formă de iubire care nu se stinge după primul gest.
Mai observăm un lucru: omul rănit nu este dus într-un loc izolat, unde să fie lăsat în grija propriilor puteri, ci este așezat într-o casă în care poate primi îngrijire. Samarineanul înțelege că vindecarea lui presupune și participarea altcuiva. Îl încredințează gazdei, iar prin acest gest responsabilitatea binelui săvârșit este împărtășită.
Aici putem descoperi și o imagine a comunității creștine. Biserica nu este doar locul în care venim să ne rugăm pentru mântuirea noastră, ci și locul în care oamenii ar trebui să găsească sprijin atunci când viața îi doboară. Într-o parohie, în jurul unei biserici, ar trebui să existe întotdeauna cineva care să observe bătrânul rămas singur, familia aflată în lipsuri, bolnavul care nu mai poate ajunge la slujbă sau omul care, din cauza unei încercări, s-a îndepărtat de ceilalți.
Preotul nu poate rezolva singur toate durerile comunității, iar un singur om nu poate purta toate poverile celor din jur. Însă atunci când fiecare își asumă partea sa de responsabilitate, cel aflat în suferință nu mai este nevoit să lupte singur.
Poate că tocmai aici ar trebui să ne cercetăm mai atent conștiința: câți oameni am ajutat să se ridice, dar nu am avut răbdarea să-i însoțim până când au putut merge singuri?
Există și o altă dimensiune a acestei pilde, asupra căreia merită să medităm. Omul rănit trebuie să accepte ajutorul primit. El nu se poate ridica singur, nu poate continua drumul și nici nu își poate îngriji rănile. Trebuie să îngăduie ca altcineva să se apropie de el, să-l atingă, să-l sprijine și să-l ducă într-un loc sigur.
Uneori, și aceasta este o încercare pentru noi. Ne este greu să recunoaștem că avem nevoie de cineva, ne ascundem slăbiciunile și preferăm să suferim în tăcere decât să cerem ajutor. Ne temem să nu fim judecați, să nu devenim o povară sau să nu descoperim că oamenii în care aveam încredere nu sunt atât de apropiați pe cât credeam.
Dar Dumnezeu nu ne-a creat pentru o viață în care fiecare să-și poarte singur toate durerile. Avem nevoie unii de alții, iar primirea ajutorului cu smerenie poate deveni și ea o lucrare a iubirii.
În viața duhovnicească întâlnim adeseori oameni care au căzut, care s-au îndepărtat de Biserică sau care au făcut alegeri greșite. Unii dintre ei ar dori să se întoarcă, dar se tem că vor fi priviți prin prisma trecutului lor. Au nevoie de cineva care să le deschidă ușa, să-i asculte fără grabă și să le arate că întoarcerea către Dumnezeu este întotdeauna posibilă pentru cel care se pocăiește sincer.
Cât de mult contează felul în care primim un asemenea om! O vorbă aspră îl poate îndepărta și mai mult, în timp ce o încurajare sinceră îl poate ajuta să facă primul pas către vindecare.
Să nu uităm că și sufletul are nevoie de îngrijire, asemenea trupului. Unele răni se vindecă prin rugăciune, altele prin pocăință, prin spovedanie, prin răbdare și prin apropierea oamenilor care nu renunță la noi atunci când trecem printr-o perioadă grea.
La sfârșitul pildei, Mântuitorul îi spune învățătorului de lege: „Mergi și fă și tu asemenea”. Aceste cuvinte nu se referă doar la momentul în care întâlnim un om căzut pe marginea drumului. Ele ne cheamă la o iubire care rămâne prezentă și după ce împrejurarea care ne-a adus împreună a trecut.
Să avem grijă ca ajutorul nostru să nu fie doar o reacție de moment, iar promisiunile făcute celor aflați în necaz să nu se piardă odată cu trecerea timpului. Să învățăm să fim aproape de oameni și atunci când suferința lor nu mai este o noutate pentru ceilalți, când vindecarea durează, când apar zile grele și când recunoștința nu vine întotdeauna așa cum ne-am aștepta.
Iar atunci când noi înșine vom ajunge răniți pe drumul vieții, să avem credința că Dumnezeu nu ne abandonează. El poate trimite lângă noi oameni prin care să ne ridice, să ne aline durerea și să ne ajute să continuăm călătoria.
Samarineanul a plecat mai departe, dar a lăsat în urmă un om care avea posibilitatea să se vindece. Aceasta este una dintre cele mai frumoase mărturii ale iubirii creștine: să faci binele în așa fel încât, prin tine, celălalt să poată începe din nou să trăiască.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să nu fim oameni care apar în viața altora numai atunci când este ușor să ajute, ci să avem statornicia de a rămâne aproape și atunci când suferința cere timp, răbdare și jertfă.
Amin.
