Pilda Samarineanului Milostiv
Despre iubirea care se oprește din drum pentru a-l ridica pe cel căzut
Evanghelia acestei duminici ne aduce înainte una dintre cele mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, Pilda Samarineanului milostiv. Am ascultat-o de multe ori, am citit-o, poate am vorbit despre ea în predici sau am folosit-o atunci când am vrut să explicăm ce înseamnă iubirea aproapelui. Și totuși, de fiecare dată când revenim asupra ei, descoperim că această istorisire are puterea de a ne pune în fața propriei conștiințe, pentru că nu ne vorbește despre o întâmplare îndepărtată, petrecută pe un drum prăfuit dintre Ierusalim și Ierihon, ci despre felul în care ne purtăm noi înșine cu oamenii pe care îi întâlnim.
Un om călătorea de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari. Aceștia l-au jefuit, l-au bătut și l-au lăsat aproape mort. Evanghelia nu ne spune cine era omul, din ce familie provenea, ce avere avea sau cărui neam aparținea. Știm doar că era un om aflat în suferință, lipsit de apărare și incapabil să se ridice singur.
Pe lângă el trece un preot, apoi un levit. Amândoi văd omul căzut, însă își continuă drumul. Poate aveau treburile lor, poate se grăbeau să ajungă undeva, poate considerau că situația nu îi privește. Evanghelia nu ne oferă explicații pentru comportamentul lor, iar această tăcere este grăitoare. Ne lasă să ne întrebăm singuri ce se petrece în sufletul unui om care vede suferința altuia și găsește totuși puterea de a merge mai departe fără să se oprească.
Apoi apare un samarinean, un om care, potrivit prejudecăților vremii, nu ar fi trebuit să fie apropiat de cel căzut. Între iudei și samarineni existau vechi neînțelegeri, iar relațiile dintre ei erau adeseori marcate de ostilitate. Cu toate acestea, samarineanul nu se lasă condus de resentimentele istorice și nici nu încearcă să afle dacă omul rănit merită ajutorul său. Îl vede, se apropie de el și i se face milă.
Aici se află miezul pildei: în momentul în care suferința unui străin devine o responsabilitate personală.
Samarineanul îi leagă rănile, toarnă peste ele untdelemn și vin, îl așază pe animalul său de povară și îl duce la o casă de oaspeți, unde continuă să se îngrijească de el. Iar când trebuie să plece, lasă bani gazdei și îi cere să aibă grijă de acel om, făgăduind că va plăti orice cheltuială în plus la întoarcere.
Observăm că mila lui nu rămâne o simplă emoție. El nu se mulțumește să privească îndurerat, să rostească o vorbă frumoasă sau să spună că îi pare rău. Iubirea lui se transformă în fapte, îi cere timp, efort, disponibilitate și chiar cheltuială personală.
Dragostea adevărată începe în clipa în care suferința celuilalt ne schimbă propriul program.
Să ne gândim puțin la lumea în care trăim. Avem telefoane prin care putem vorbi cu oameni aflați la mii de kilometri, putem vedea imagini din toate colțurile lumii și putem afla într-o secundă ce se întâmplă pe un alt continent. Paradoxal, în timp ce distanțele dintre oameni s-au micșorat prin tehnologie, uneori distanța sufletească dintre cei care locuiesc în aceeași casă sau în aceeași comunitate a devenit tot mai mare.
Vedem pe internet imagini cu oameni aflați în necaz, distribuim uneori mesaje de solidaritate și ne exprimăm indignarea în fața nedreptăților, dar se poate întâmpla ca, la câțiva pași de noi, un vecin în vârstă să nu aibă cu cine schimba o vorbă, o mamă să treacă printr-o perioadă grea fără să primească ajutor, iar un om bolnav să aștepte zile întregi un telefon din partea cuiva apropiat.
Am putea spune că nu avem timp, că suntem obosiți, că avem propriile probleme și că fiecare trebuie să-și poarte crucea. Uneori toate acestea sunt adevărate, însă Evanghelia ne îndeamnă să nu transformăm greutățile personale într-un motiv permanent de nepăsare.
Samarineanul avea și el un drum de făcut. Avea treburile sale, avea o călătorie de continuat și, cu toate acestea, a înțeles că întâlnirea cu omul rănit schimba pentru moment tot ceea ce își propusese.
Cât de diferit ar arăta familiile noastre dacă am învăța să ne oprim înainte de a răspunde cu asprime! Câte certuri ar putea fi evitate dacă am avea răbdarea să ascultăm până la capăt durerea celui de lângă noi! Câte suflete singuratice ar putea găsi puțină mângâiere dacă am înțelege că uneori un telefon, o vizită sau o mână întinsă pot însemna mai mult decât ne imaginăm!
Există oameni care poartă răni pe care nu le putem vedea. Unii au fost răniți de cuvintele celor apropiați, alții au trecut prin abandon, trădare, pierderea unei persoane dragi sau prin ani întregi în care au fost nevoiți să-și ascundă suferința pentru a nu-i împovăra pe ceilalți. Îi întâlnim la serviciu, în familie, pe stradă sau chiar în biserică, iar uneori nu bănuim nimic din ceea ce se petrece înlăuntrul lor.
Poate că omul care astăzi răspunde urât are o durere pe care nu știe să o exprime. Poate că cel care s-a îndepărtat de toți așteaptă în tăcere ca cineva să-l caute. Poate că bătrânul care pare dificil și nemulțumit nu mai are pe nimeni care să-i asculte amintirile.
Nu suntem chemați să judecăm toate aceste suflete, ci să învățăm să le privim cu mai multă înțelegere. Aceasta nu înseamnă să aprobăm orice comportament sau să acceptăm răul, ci să păstrăm în inimă capacitatea de a vedea omul dincolo de slăbiciunile lui.
Dar pilda are și o altă învățătură, poate chiar mai greu de primit: fiecare dintre noi poate ajunge, la un moment dat, în locul celui căzut între tâlhari.
Astăzi suntem sănătoși și avem puterea să-i ajutăm pe alții, însă mâine putem fi noi cei care avem nevoie de sprijin. Astăzi putem merge pe propriile picioare, iar mâine putem aștepta ca cineva să ne însoțească la spital. Astăzi avem puterea să-i încurajăm pe cei descurajați, iar într-o zi putem trece printr-o încercare în care vom avea nevoie de un cuvânt bun.
Să nu uităm acest lucru atunci când întâlnim un om aflat în suferință, pentru că viața nu ne garantează că vom rămâne întotdeauna de partea celor care ajută. Uneori vom fi noi cei care așteaptă, în tăcere, ca cineva să se oprească.
Și mai este ceva ce nu trebuie trecut cu vederea. Omul rănit din pildă nu este întrebat dacă a greșit cu ceva, dacă a meritat ceea ce i s-a întâmplat sau dacă și-a ales bine drumul. Samarineanul nu condiționează ajutorul de trecutul lui și nici nu îi cere să dovedească faptul că este vrednic de milă.
Cât de des procedăm noi invers! Înainte de a ajuta, căutăm să aflăm cine este omul, ce a făcut, de ce a ajuns în situația respectivă și dacă nu cumva este vinovat pentru propria suferință. Uneori ne grăbim să dăm verdicte despre oameni ale căror vieți nu le cunoaștem și ale căror încercări nu le-am trăit.
Mântuitorul ne arată că mila nu trebuie să aștepte un dosar complet despre viața celui aflat în necaz. Atunci când putem ajuta în mod responsabil și fără să punem pe nimeni în primejdie, să o facem cu inimă deschisă, lăsând judecata în seama lui Dumnezeu.
La sfârșitul pildei, Hristos îi adresează învățătorului de lege o întrebare: „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”
Răspunsul este limpede: cel care a făcut milă cu el.
Iar Mântuitorul încheie cu aceste cuvinte: „Mergi și fă și tu asemenea.”
Nu este doar o explicație a unei pilde, ci o chemare pe care fiecare creștin trebuie să o audă ca pe un îndemn personal. Domnul nu ne cere să admirăm bunătatea samarineanului, să-i lăudăm comportamentul sau să discutăm despre el, ci să-i urmăm exemplul în propria noastră viață.
Poate că nu vom întâlni pe marginea drumului un om bătut de tâlhari, așa cum s-a întâmplat în Evanghelie, însă vom întâlni oameni răniți de singurătate, de sărăcie, de boală sau de lipsa iubirii. Iar atunci vom avea de ales dacă ne continuăm drumul preocupați exclusiv de ale noastre sau ne apropiem cu discreție și cu dorința sinceră de a face bine.
Să ne întrebăm, așadar, în această zi: câți oameni au trecut prin viața noastră și au plecat mai apăsați decât au venit? Câți au așteptat de la noi un gest de înțelegere și au primit o judecată? Câți ar fi avut nevoie de puțină atenție, dar noi am fost prea grăbiți pentru a-i asculta?
Să cerem lui Dumnezeu să ne dea o inimă care nu se împietrește în fața suferinței și ochi care să vadă dincolo de aparențe. Să învățăm să fim aproapele celor care au nevoie de noi, fără să așteptăm răsplată, recunoștință sau laudă.
Pentru că, în ziua în care vom sta înaintea lui Dumnezeu, nu ne vom putea ascunde în spatele drumurilor pe care le-am avut de făcut și nici al treburilor care ne-au ocupat timpul. Vom rămâne în fața iubirii Sale, iar viața noastră va mărturisi și despre felul în care i-am privit pe cei aflați în suferință.
Să nu uităm că omul căzut pe marginea drumului poate fi chiar lângă noi, iar Hristos ne așteaptă uneori în chipul celui pe care lumea l-a trecut cu vederea.
Amin.
