De câte ori nu ne-am surprins în genunchi, în fața icoanelor, înșirând o listă întreagă de doleanțe, de soluții de-a gata și de căi exact trasate pe care noi am decretat că Dumnezeu ar trebui să le urmeze pentru a ne rezolva problemele?
Trăim într-o lume a vitezei și a controlului, unde suntem obișnuiți să dictăm scenarii, să gestionăm proiecte și să cerem rezultate imediate.
Din păcate, aducem adesea această mentalitate utilitaristă și în viața noastră duhovnicească. Convertim rugăciunea într-un registru de ordine sau într-un contract de prestări servicii spirituale, uitând că rugăciunea nu înseamnă să-I spunem lui Dumnezeu ce are de făcut, ci să-L lăsăm pe El să lucreze în noi așa cum știe că ne este cu adevărat de folos.
Adevărata rugăciune nu este o încercare de a schimba voia lui Dumnezeu după poftele sau temerile noastre, ci este punerea noastră în acord cu voia Lui cea sfântă.
Atunci când ne rugăm cu închiderea minții în propriile noastre soluții, noi Îi spunem atotștiutorului Creator cum ar trebui să guverneze viața noastră. Însă omul, fiind mărginit, vede doar secvența prezentă, pe când Dumnezeu vede întregul tablou al mântuirii noastre. Ceea ce nouă ne pare o binecuvântare imediată poate fi o capcană pentru suflet, iar ceea ce percepem ca o suferință neîndreptățită sau o amânare dureroasă este adesea instrumentul prin care harul ne curățește de mândrie și ne subțiază inima.
Înțelepciunea creștin-psihologică și duhovnicească ne învață că rugăciunea matură este un act de abandon interior și de încredere deplină. Este trecerea de la anxietatea de a controla totul la pacea de a te lăsa purtat pe brațele Părintelui ceresc. Hristos Însuși, în Grădina Ghetsimani, ne-a lăsat modelul suprem de rugăciune: chiar și în fața paharului cumplit al patimilor, El nu A impus o altă cale, ci A rostit cu smerenie: „Însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”.
Aceasta este cheia prin care inima omului devine un spațiu deschis pentru lucrarea divină.
Când încetăm să-i mai dictăm lui Dumnezeu răspunsurile pe care vrem să le auzim, Îi dăm spațiu să facă minuni nepătrunse în lăuntrul nostru. Părintele ceresc cunoaște profunzimile sufletului nostru mai bine decât le cunoaștem noi înșine; El știe de ce leac avem nevoie, ce tăieri sunt necesare pentru a îndepărta uscăciunea duhovnicească și ce bucurii sunt cu adevărat hrănitoare pentru veșnicie. Când rugăciunea devine o stare de ascultare tăcută și de predare în mâinile Lui, frământările noastre interioare se liniștesc, iar harul începe să lucreze, preschimbând teama în nădejde și egoismul în iubire.
Să învățăm, așadar, să ne apropiem de Dumnezeu nu ca niște sfătuitori ai Lui, ci ca niște copii care se încredințează dragostei părintești. Să înlocuim insistența noilor noastre planuri cu rugăciunea smerită: „Doamne, Tu știi toate, fă cu mine și cu viața mea așa cum știi că îmi este de folos pentru mântuire”. Numai atunci când ne desprindem mâinile de pe cârma propriei vieți, Dumnezeu poate să ne conducă spre limanul cel lin al păcii interioare și al împărăției Sale.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cunoști adâncurile inimilor noastre și știi de ce avem nevoie mai înainte de a cere noi, iartă-ne pentru toate dățile în care am venit în fața Ta plini de mândrie, încercând să-Ți arătăm noi calea și să-Ți dictăm voia noastră.
Îmbânzește cu harul Tău mintea noastră tulburată și învățată să controleze totul.
Dă-ne, Doamne, credința smerită și curajul de a ne lăsa cu totul în mâinile Tale părintești.
Lucrează Tu în sufletele noastre așa cum știi că ne este spre folos și mântuire, taie din noi tot ce este vătămător și zidește omul cel nou, după chipul Tău.
Învață-ne să tăcem și să ascultăm glasul Tău, iar în toate încercările vieții să putem rosti din tot sufletul: „Facă-se voia Ta!”.
Că Tu ești doctorul sufletelor și al trupurilor noastre și Ție slăvire Îți înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
