Când vorbele noastre devin o a doua rană.
Există răni pe care omul le poartă multă vreme, deși cei care i le-au provocat au uitat demult întâmplarea. Uneori, o vorbă rostită la supărare poate rămâne în sufletul cuiva ani întregi, iar o acuzație aruncată fără cercetarea adevărului poate schimba felul în care este privit un om de întreaga comunitate. Cel care a vorbit își continuă viața, poate chiar fără să-și amintească ce a spus, în timp ce cel despre care s-a vorbit încearcă să înțeleagă de ce a ajuns să fie privit cu suspiciune de oameni care până ieri îi erau apropiați.
Sfântul Ioan Gură de Aur a înțeles foarte bine această boală a sufletului omenesc. Cu mult înainte ca oamenii să aibă telefoane inteligente, rețele de socializare și posibilitatea de a răspândi o acuzație în câteva secunde, marele ierarh vorbea despre răul pe care îl produce limba atunci când este folosită împotriva aproapelui. În Omilia a III-a despre statui, el compară clevetirea cu o mușcătură prin care omul rănește sufletul fratelui său, iar în alte cuvinte de învățătură îi îndeamnă pe creștini să nu devină ascultători ai celor care împrăștie vești rele despre semenii lor.
Învățătura aceasta capătă o însemnătate aparte dacă privim la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Astăzi, cineva publică o fotografie, altcineva adaugă un comentariu răutăcios, iar în scurt timp apar zeci sau sute de oameni care își dau cu părerea despre viața unei persoane pe care nu au întâlnit-o niciodată. O greșeală devine spectacol, o suferință ajunge subiect de amuzament, iar o familie poate fi judecată de străini care cunosc doar o mică parte din poveste.
Am ajuns să credem că libertatea de exprimare ne dă dreptul să spunem orice despre oricine, fără să ne mai întrebăm dacă ceea ce scriem este adevărat, dacă avem dreptul să răspândim acel lucru și ce urmări vor avea cuvintele noastre asupra celui vizat. Uneori, oamenii își justifică răutatea spunând că au spus adevărul, de parcă simpla invocare a adevărului ar transforma orice umilire într-o faptă îngăduită.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune însă în fața unei întrebări incomode: ce folos avem dacă ne preocupăm atât de mult de greșelile altora, în timp ce propriile noastre neputințe rămân necercetate? El îi îndeamnă pe ascultătorii săi să nu primească vorbele de clevetire și să nu ofere mai departe ceea ce au auzit, atrăgând atenția că răul nu se oprește la cel care vorbește, deoarece ajunge să-i molipsească și pe cei care ascultă.
Vă recomandăm
Despre ingrijirea sufletului - Sfantul Nectarie din Eghina
16,00 lei
Vezi cartea pe LibrisGândiți-vă la o situație pe care mulți dintre noi am întâlnit-o. Într-un sat, într-un cartier sau chiar într-o familie, cineva află un lucru despre un vecin și îl povestește altcuiva. Cel care ascultă adaugă o presupunere, următorul schimbă puțin întâmplarea, iar după câteva zile povestea inițială nu mai seamănă aproape deloc cu ceea ce s-a petrecut în realitate. Omul despre care se vorbește poate nici să nu știe că numele lui circulă dintr-o casă în alta, însă simte schimbarea privirilor și răceala celor care, până atunci, îl salutau cu drag.
Cât de mult seamănă această situație cu ceea ce întâlnim astăzi pe internet! Diferența este că zvonul nu mai circulă doar între câțiva oameni, ci poate ajunge în fața unei mulțimi, iar ștergerea unei postări nu înseamnă întotdeauna și dispariția răului produs.
Creștinul are datoria să spună adevărul și să nu închidă ochii în fața nedreptății, însă felul în care vorbește despre greșeala altuia trebuie să rămână sub îndrumarea iubirii și a dreptății. Una este să atragi atenția asupra unei fapte care face rău și alta este să transformi greșeala cuiva într-un prilej de batjocură. Una este să cauți îndreptarea unui om și alta este să-i dorești căderea, folosindu-te de fiecare slăbiciune a lui pentru a-l discredita.
Poate că ar trebui să ne oprim puțin înainte de a scrie următorul comentariu sau înainte de a transmite mai departe o poveste despre cineva. Să ne întrebăm dacă am cercetat lucrurile, dacă ceea ce spunem ajută cu adevărat și dacă am avea curajul să rostim aceleași cuvinte în fața persoanei despre care vorbim. O asemenea oprire nu înseamnă slăbiciune, ci o formă de stăpânire de sine pe care fiecare creștin este chemat să o dobândească.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne cere să devenim nepăsători față de rău, ci să nu-l înmulțim prin propriile noastre cuvinte. El ne îndeamnă să ne cercetăm mai întâi viața și să nu ne grăbim să ocupăm locul judecătorului în problemele altora.
La urma urmei, înainte de a apăsa butonul prin care distribuim o acuzație, înainte de a lăsa un comentariu care poate umili și înainte de a transforma suferința cuiva într-o discuție între prieteni, ar fi bine să ne amintim că în spatele unui nume se află un om, cu o viață pe care nu o cunoaștem în întregime, cu greșeli, cu lupte și cu dureri pe care poate nu le va mărturisi nimănui.
Iar dacă nu putem aduce un cuvânt care să ajute, măcar să nu adăugăm o rană acolo unde există deja suferință. Uneori, tăcerea în fața clevetirii este una dintre cele mai concrete forme prin care putem arăta că Îl luăm în serios pe Hristos.
