Astăzi, când Biserica îl așază înaintea noastră pe Sfântul Siluan Athonitul, nu întâlnim doar chipul unui călugăr care a trăit în Sfântul Munte și a ajuns la o înaltă măsură a rugăciunii. Întâlnim un om care a cunoscut foarte adânc zbuciumul sufletului omenesc, căderea, lupta cu gândurile, dorul după Dumnezeu, părăsirea lăuntrică și, mai presus de toate, puterea iubirii care se naște atunci când omul încetează să se mai sprijine pe sine și începe să se încredințeze cu adevărat lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan s-a născut în Rusia, într-o familie simplă, iar în anul 1892 a ajuns în Sfântul Munte Athos, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Acolo avea să înceapă pentru el o luptă pe care lumea din afară aproape că nu o putea vedea. Era lupta pentru dobândirea inimii. Era lupta împotriva mândriei, a deznădejdii și a tuturor gândurilor care îl îndepărtau de Dumnezeu.
Și poate că tocmai aici începe să ne fie Sfântul Siluan atât de apropiat.
Pentru că noi, cei care trăim în lume, avem uneori impresia că sfinții au fost oameni care nu au cunoscut slăbiciunea noastră, că au avut de la început o inimă liniștită, o credință neclintită și o putere pe care noi nu o putem avea. Viața Sfântului Siluan ne spune altceva. El a cunoscut lupta. A cunoscut căderea. A cunoscut nopțile sufletului în care omul se roagă și parcă cerul rămâne închis.
Dar a mai cunoscut ceva: faptul că Dumnezeu nu pleacă atunci când noi nu-L mai simțim.
Aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale vieții duhovnicești.
Sunt momente în care omul se roagă și nu simte nimic. Se ridică dimineața, își face rugăciunea, merge la biserică, aprinde o lumânare, ascultă cuvântul Evangheliei, dar înăuntrul lui rămâne o tăcere apăsătoare. Uneori apare întrebarea: „Doamne, unde ești?”
Și tocmai atunci trebuie să avem grijă să nu confundăm tăcerea noastră cu absența lui Dumnezeu.
Sfântul Siluan a cunoscut această durere într-o măsură pe care cu greu o putem înțelege. După ce a primit harul lui Dumnezeu, a cunoscut și retragerea simțirii harului. Pentru el, această pierdere a fost atât de adâncă încât sufletul său a ajuns să strige către Dumnezeu. A căutat răspunsul în rugăciune, în ascultare, în pocăință și în smerenie.
Atunci a primit acel cuvânt care avea să devină una dintre cele mai cunoscute expresii ale spiritualității sale: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
La prima vedere, cuvintele acestea ne pot tulbura. Cum să-și țină omul mintea în iad? De ce ar spune un sfânt un asemenea lucru?
Sfântul Siluan nu ne învață să cultivăm disperarea și nici să privim viața ca pe o condamnare. Dimpotrivă, el vorbește despre momentul în care omul ajunge să vadă adevărul despre propria lui neputință fără să fugă de el și fără să-și piardă nădejdea în Dumnezeu.
Smerenia adevărată nu spune: „Sunt pierdut și nu mai există nicio ieșire.”
Smerenia spune: „Doamne, eu singur nu mă pot ridica, dar Tu mă poți ridica.”
Aici se află taina cuvântului Sfântului Siluan.
Omul poate privi în adâncul propriei sale sărăcii fără să cadă în deznădejde, pentru că Dumnezeu este mai mare decât păcatul lui.
Cât de greu ne este nouă să înțelegem acest lucru!
Când greșim, avem două ispite. Prima este să ne justificăm. Căutăm explicații, dăm vina pe împrejurări, pe ceilalți, pe oboseală, pe trecut, pe felul în care am fost crescuți. Ne este greu să spunem simplu: „Am greșit.”
A doua ispită este să cădem în deznădejde. După ce ne-am văzut greșeala, începem să spunem: „Nu mai sunt bun de nimic. Dumnezeu nu mă mai poate primi. Am făcut prea multe. Nu mai există întoarcere.”
Sfântul Siluan ne arată o a treia cale: smerenia unită cu nădejdea.
„Da, Doamne, am căzut. Da, sunt slab. Da, am păcătuit. Dar nu plec de lângă Tine.”
Această atitudine schimbă totul.
Pentru că Dumnezeu nu așteaptă de la noi să venim înaintea Lui ca niște oameni care nu au greșit niciodată. El așteaptă să venim cu inima sinceră.
Fiul risipitor nu s-a întors acasă pentru că devenise vrednic. S-a întors pentru că și-a recunoscut starea și a avut curajul să se ridice și să meargă spre tatăl său.
Iar tatăl nu l-a primit cu o listă a greșelilor lui.
L-a primit cu dragoste.
Această imagine trebuie păstrată în inimă ori de câte ori păcatul ne spune că nu mai există întoarcere.
Sfântul Siluan a înțeles că omul care Îl caută pe Dumnezeu trebuie să învețe să iubească. Iar aici ajungem la una dintre cele mai puternice învățături ale sale: iubirea vrăjmașilor.
Este ușor să spunem că Îl iubim pe Dumnezeu atunci când oamenii din jurul nostru ne iubesc, ne respectă și ne vor binele. Mult mai greu este atunci când cineva ne rănește, ne nedreptățește, vorbește despre noi sau ne întoarce spatele.
Atunci se vede cât de adâncă este credința noastră.
Sfântul Siluan spunea că sufletul care nu iubește pe vrăjmași nu poate cunoaște pe Dumnezeu așa cum trebuie. Pentru el, iubirea vrăjmașilor nu era o idee frumoasă, ci o măsură concretă a vieții în Hristos.
Și aici avem de făcut o mare deosebire.
A iubi pe cineva nu înseamnă să numim binele rău și răul bine. Nu înseamnă să acceptăm orice nedreptate fără discernământ și nici să rămânem în situații în care suntem distruși sufletește sau trupește. Înseamnă să refuzăm ura.
Poți să te îndepărtezi de un om și totuși să te rogi pentru el.
Poți să pui o limită și totuși să nu dorești răul celui care te-a rănit.
Poți să spui adevărul despre o nedreptate fără să transformi inima într-un loc al răzbunării.
Aici începe libertatea creștină.
Pentru că atunci când îl urâm pe cel care ne-a făcut rău, îi permitem să continue să locuiască în noi. Omul pleacă din fața noastră, dar rămâne în mintea noastră. Cuvintele lui continuă să ne rănească, gesturile lui se repetă în amintire, iar noi purtăm în fiecare zi o luptă cu cineva care poate nici măcar nu mai știe că ne gândim la el.
Sfântul Siluan ne învață să rupem acest lanț prin rugăciune.
„Doamne, miluiește-l pe el.”
La început, poate fi cea mai grea rugăciune pe care o rostim.
Dar, dacă o spunem cu sinceritate, ceva începe să se schimbe în noi.
Nu întotdeauna se schimbă omul pentru care ne rugăm. Uneori se schimbă mai întâi inima celui care se roagă.
Și acesta este un lucru pe care trebuie să-l înțelegem: rugăciunea pentru cel care ne-a rănit nu este o răsplată pe care i-o oferim lui, ci o eliberare pe care Dumnezeu începe să o lucreze în noi.
Sfântul Siluan avea o inimă atât de largă încât nu se ruga doar pentru cei apropiați lui. Avea această durere pentru întreaga lume.
El spunea că un suflet care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu nu mai poate rămâne indiferent față de suferința oamenilor.
Când citim despre acest lucru, ne putem întreba: „Eu pentru cine mă rog?”
Ne rugăm pentru familie. Pentru copii. Pentru părinți. Pentru cei bolnavi. Pentru cei pe care îi iubim.
Dar ne rugăm și pentru omul pe care nu-l cunoaștem?
Ne rugăm pentru cel care ne-a supărat?
Ne rugăm pentru cel care ne vorbește de rău?
Ne rugăm pentru omul care trăiește departe de Dumnezeu?
Aici se lărgește inima.
Rugăciunea adevărată nu ne face mai înguşti, ci ne scoate treptat din cercul preocupării pentru propria persoană.
Sfântul Siluan a ajuns să vorbească despre rugăciunea pentru lume cu o durere profundă. El înțelegea că fiecare om poartă în el o taină, o suferință și o luptă pe care noi nu le vedem.
Cât de repede judecăm!
Vedem un om nervos și spunem că este rău. Vedem un om rece și spunem că nu are inimă. Vedem un om care a căzut și îl definim prin căderea lui.
Dar Dumnezeu vede ceea ce noi nu vedem.
Poate că omul pe care îl judecăm duce de ani întregi o luptă despre care nimeni nu știe.
Poate că zâmbetul pe care îl vedem ascunde o durere pe care nu o poate spune nimănui.
Poate că un om care pare departe de Dumnezeu se află chiar în clipa în care sufletul lui începe să-L caute.
De aceea Sfântul Siluan ne cheamă la o privire mai adâncă asupra aproapelui.
Nu ne cere să fim naivi. Ne cere să avem inimă.
Nu ne cere să ignorăm păcatul. Ne cere să nu confundăm păcatul cu omul.
Nu ne cere să aprobăm răul. Ne cere să nu răspundem răului printr-un rău și mai mare.
Și, poate mai presus de toate, ne învață să nu pierdem nădejdea.
Există oameni care vin la biserică de ani de zile și totuși poartă în ei o tristețe pe care nimeni nu o vede. Există oameni care se roagă pentru copiii lor și au impresia că rugăciunea nu este ascultată. Există părinți care suferă pentru copiii plecați departe, pentru copii care s-au îndepărtat de credință sau pentru copii care au ales un drum pe care părinții nu îl înțeleg.
Există soți care se roagă pentru căsnicia lor.
Există oameni care se roagă pentru sănătate.
Există oameni care se roagă pentru o familie.
Există oameni care se roagă pentru o iertare pe care încă nu au primit-o.
Și uneori, după ani de rugăciune, apare întrebarea: „Doamne, mă mai auzi?”
Cuvântul Sfântului Siluan vine aici ca o mână întinsă sufletului: nu deznădăjdui.
Nu pentru că toate lucrurile se vor întâmpla exact așa cum vrem noi.
Nu pentru că Dumnezeu ne va da întotdeauna ceea ce cerem.
Ci pentru că Dumnezeu rămâne Dumnezeu și atunci când noi nu înțelegem lucrarea Lui.
Sfântul Siluan ne arată că adevărata credință nu se măsoară numai în clipele în care simțim bucurie, lumină și pace. Ea se vede și în ziua în care mergem înainte fără să simțim nimic, dar continuăm să ne rugăm.
Este ușor să-I mulțumești lui Dumnezeu când lucrurile merg bine.
Mai greu este să spui „Doamne, fie voia Ta” atunci când viața nu mai seamănă cu ceea ce ai cerut.
Acolo începe o credință mai adâncă.
