Una dintre cele mai grele responsabilități pe care le primește un om este aceea de a crește un copil. Pentru că atunci când primești un copil în viața ta nu primești doar bucuria de a-l vedea crescând, ci și răspunderea de a-i forma caracterul, de a-l învăța să deosebească binele de rău, de a-l ajuta să devină un om capabil să aleagă, să iubească, să muncească, să suporte un eșec, să spună adevărul și, mai presus de toate, să-L descopere pe Dumnezeu ca pe o realitate vie a propriei sale existențe.
Iar aici părinții se află într-o tensiune pe care nu o pot evita. Pe de o parte, există tentația răsfățului. Vedem copilul, îl iubim, ne este milă de el, vrem să nu sufere și începem, uneori fără să ne dăm seama, să-i îndepărtăm din cale fiecare obstacol. Îi cumpărăm tot ce își dorește, îi iertăm aproape orice, îi rezolvăm problemele înainte ca el să învețe să le rezolve, îl apărăm chiar și atunci când a greșit și ajungem să numim iubire ceea ce, în realitate, poate deveni o formă de slăbire a lui.
Pe de altă parte, există și autoritarismul. Părintele care crede că un copil trebuie să asculte pentru că „așa am spus eu”, care confundă autoritatea cu frica, disciplina cu pedeapsa și respectul cu supunerea. Într-o astfel de casă copilul poate învăța să tacă, să se conformeze și să evite pedeapsa, dar nu învață neapărat să aleagă binele atunci când nimeni nu-l mai supraveghează.
Între aceste două extreme se află un drum mult mai greu și mult mai frumos: libertatea în Hristos.
Pentru că un copil creștin nu trebuie crescut nici ca un stăpân al casei, căruia i se împlinește orice dorință, dar nici ca un supus căruia îi este frică să gândească și să vorbească. El trebuie crescut ca un om liber, iar libertatea lui trebuie să fie așezată în adevăr, în responsabilitate și în iubire.
Hristos spune: „Dacă Fiul vă va face liberi, veți fi cu adevărat liberi.” (Ioan 8, 36)
Această libertate nu înseamnă: „Fac ce vreau.” Dimpotrivă, libertatea în Hristos este puterea de a nu fi robul a ceea ce vrei în fiecare clipă. Copilul liber nu este copilul care poate face orice. Este copilul care, treptat, învață să aleagă binele chiar și atunci când nimeni nu îl obligă.
Aici este una dintre cele mai importante diferențe dintre educația creștină și simpla satisfacere a dorințelor copilului.
Un copil căruia i se îndeplinește orice dorință poate avea impresia că lumea există pentru el. Un copil crescut numai prin ordine poate ajunge să creadă că lumea înseamnă permanent să primești porunci de la cineva mai puternic. Dar copilul crescut în Hristos trebuie să descopere ceva mai adânc: că există libertate, dar există și adevăr; există drepturi, dar există și responsabilități; există dorințe, dar nu fiecare dorință trebuie urmată.
Un părinte care își iubește cu adevărat copilul trebuie să aibă curajul de a-i spune și „nu”.
Nu acel „nu” spus din nervozitate, din comoditate sau pentru că părintele nu are chef să explice. Este acel „nu” care îl protejează pe copil de ceva pentru care încă nu are maturitatea necesară.
Copilul cere telefonul până târziu în noapte. Părintele pune o limită.
Copilul vrea să primească mereu bani fără să înțeleagă valoarea muncii. Părintele îl învață să aștepte.
Copilul greșește și cere ca părintele să rezolve totul în locul lui. Părintele îl ajută, dar nu îi fură experiența de a învăța.
Copilul rănește pe cineva și apoi se așteaptă să fie apărat indiferent de ce a făcut. Părintele nu-l umilește, dar nici nu ascunde adevărul.
A spune „nu” unui copil nu înseamnă că îl iubești mai puțin. Uneori înseamnă tocmai că îl iubești suficient de mult încât să nu-l lași să creadă că orice dorință trebuie împlinită.
Dar și celălalt lucru este la fel de important: copilul nu poate fi educat prin frică.
Sfântul Apostol Pavel spune un lucru extraordinar de actual: „Și voi, părinților, nu întărâtați pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului.” (Efeseni 6, 4)
Observați echilibrul. Apostolul nu spune părinților să renunțe la educație și la disciplină. Spune însă să nu-și întărâte copiii.
De ce?
Pentru că există o autoritate care formează și o autoritate care zdrobește.
Există o disciplină care îl ajută pe copil să-și construiască un caracter și există o disciplină care îl învață doar să se teamă de omul care are puterea.
Un copil trebuie să știe că părintele lui are autoritate. Dar trebuie să știe și că această autoritate este pusă în slujba binelui lui, nu a orgoliului adultului.
Este o diferență enormă între „Faci asta pentru că eu sunt tatăl tău!” și „Îți spun să nu faci lucrul acesta pentru că știu unde te poate duce și vreau să te protejez.”
În prima situație, copilul aude puterea.
În a doua, începe să înțeleagă iubirea.
Și, odată cu trecerea anilor, prima formă de autoritate poate dispărea atunci când copilul pleacă de acasă, în timp ce cea de-a doua poate rămâne în sufletul lui chiar și când nu mai are pe nimeni lângă el.
Libertatea unui copil se construiește și prin faptul că îl lăsăm să gândească.
Aici părinții pot cădea într-o altă greșeală. Din dorința de a-l proteja, aleg totul pentru copil: ce să-i placă, cu cine să se împrietenească, ce să creadă, ce să studieze, ce să spună, ce să simtă. Îi oferă răspunsuri înainte ca el să fi avut voie să pună întrebările.
Dar Dumnezeu Însuși nu a creat omul ca pe o marionetă.
El i-a dat libertate.
Iar dacă Dumnezeu îi acordă omului libertatea, părintele trebuie să învețe, la rândul lui, să-i ofere copilului un spațiu în care să învețe să o folosească.
Asta nu înseamnă să-l lăsăm singur.
Înseamnă să stăm lângă el.
Când întreabă „de ce?”, să nu-i răspundem mereu: „Pentru că așa spun eu.”
Când pune o întrebare despre Dumnezeu, să nu râdem de întrebarea lui și să nu o considerăm semn de necredință.
Când nu este de acord cu noi, să nu interpretăm automat dezacordul ca lipsă de respect.
Un copil care pune întrebări nu este neapărat un copil care se îndepărtează. Poate fi un copil care începe să-și construiască propria credință.
Credința matură nu se teme de întrebări.
Se teme de superficialitate.
De aceea, un părinte trebuie să-i ofere copilului și explicații, nu doar reguli.
Dacă îi spunem: „Duminica mergem la biserică”, copilul poate învăța regula.
Dacă îi explicăm de ce mergem la Liturghie, ce înseamnă întâlnirea cu Hristos, de ce ne împărtășim, de ce ne rugăm și ce legătură are toate aceasta cu viața lui, atunci începem să-i oferim sens.
Este foarte ușor să crești un copil care știe ce are voie și ce nu are voie.
Este mult mai greu să crești un copil care, în lipsa ta, știe de ce anumite lucruri sunt bune și altele sunt rele.
Aceasta este una dintre țintele educației creștine: să trecem, încet, de la controlul exterior la conștiința interioară.
Când copilul este mic, părintele îi spune ce să facă.
Pe măsură ce crește, părintele trebuie să-l învețe să judece singur, să aleagă singur și să-și asume consecințele alegerilor.
Adevărata educație nu îl face pe copil dependent pentru totdeauna de părinte. Îl ajută să devină capabil să stea singur în picioare fără să se prăbușească atunci când părintele nu mai este lângă el.
Aici apare o întrebare care poate fi dureroasă pentru unii părinți: îmi cresc copilul pentru mine sau pentru Dumnezeu?
Pentru că uneori părinții spun că vor binele copilului, dar ceea ce doresc, în realitate, este ca acel copil să le împlinească propriile visuri.
„Eu nu am putut să fac facultatea, tu trebuie să o faci.”
„Eu am muncit toată viața, tu trebuie să ajungi cineva.”
„Noi am avut lipsuri, tu trebuie să ai tot.”
„Eu am trecut prin cutare lucru, tu să nu treci niciodată prin el.”
Și, fără să-și dea seama, părintele începe să trăiască prin copil.
Copilul devine proiectul lui.
Imaginea lui.
Confirmarea lui.
Uneori chiar trofeul lui.
Dar copilul nu este proiectul nostru.
Este o persoană pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o pentru o vreme.
Trebuie să-l formăm, dar nu să-l posedăm.
Trebuie să-l îndrumăm, dar nu să-i trăim viața în locul lui.
Trebuie să-i oferim rădăcini, dar și aripi.
Și aici este una dintre cele mai frumoase imagini ale educației: rădăcinile îl învață de unde vine, iar libertatea îl ajută să descopere unde poate merge.
Copilul liber în Hristos trebuie să învețe foarte devreme că libertatea are un preț: responsabilitatea.
Nu există libertate creștină fără responsabilitate.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unii altora prin iubire.” (Galateni 5, 13)
Ce extraordinară definiție pentru un copil!
„Ești liber” nu înseamnă „poți face orice”.
Înseamnă că poți alege și că alegerile tale au consecințe.
Poți să vorbești, dar trebuie să înveți să nu rănești.
Poți să te joci, dar trebuie să-ți îndeplinești și responsabilitățile.
Poți să ai telefon, dar nu ești obligat să fii dependent de el.
Poți să ai bani, dar trebuie să înveți să-i folosești.
Poți să alegi prietenii, dar trebuie să înțelegi că oamenii pe care îi lași aproape de tine îți influențează viața.
Poți să gândești liber, dar nu orice idee te conduce spre adevăr.
Această libertate este mult mai serioasă decât libertatea pe care i-o oferă societatea atunci când îi spune copilului: „Fă ce simți.”
Creștinismul spune ceva mai responsabil: „Învață să discerni ceea ce este bine.”
Și aici este foarte important exemplul părinților.
Copilul învață libertatea mai ales din felul în care vede adulții folosindu-și propria libertate.
Dacă tatăl lui spune „trebuie să fii cuminte”, dar el își pierde controlul la fiecare conflict, copilul va observa contradicția.
Dacă mama îi spune „trebuie să ierți”, dar ea ține minte fiecare greșeală a unei rude de acum zece ani, copilul va vedea că iertarea era doar o regulă pentru cei mici.
Dacă părinții îi cer copilului să pună telefonul deoparte, dar stau ei înșiși toată seara cu ochii în ecran, mesajul adevărat nu va fi cel rostit.
Copilul nu învață credința doar din cuvintele noastre.
O învață din casă.
O învață din relația dintre tată și mamă.
O învață din felul în care părinții vorbesc unul cu celălalt.
O învață din felul în care reacționează la lipsuri.
O învață din felul în care se poartă când pierd.
O învață din felul în care cer iertare.
O învață din felul în care se roagă.
De aceea, dacă vrem un copil liber în Hristos, trebuie să-i arătăm mai întâi cum arată un adult care trăiește liber în Hristos.
Un copil liber trebuie să poată spune și „nu”.
Aceasta este una dintre lecțiile pe care părinții trebuie să le ofere cu foarte multă grijă. Creșterea creștină nu trebuie să producă oameni incapabili să se împotrivească răului. Ascultarea nu înseamnă anularea conștiinței.
Copilul trebuie învățat că există situații în care trebuie să spună „nu”.
„Nu vreau să mint.”
„Nu vreau să fac ceea ce este nedrept.”
„Nu vreau să mă duc acolo.”
„Nu vreau să fac ceea ce mă împinge împotriva conștiinței.”
„Nu vreau să fiu parte din ceea ce îi rănește pe alții.”
Acesta este un copil care începe să înțeleagă libertatea.
Și pentru aceasta are nevoie de un părinte care să-i construiască o conștiință, nu doar să-i impună ascultare.
Pe de altă parte, libertatea nu înseamnă că părintele trebuie să devină prietenul copilului în sensul în care renunță la orice autoritate.
Aceasta este o confuzie destul de răspândită. Părintele spune: „Vreau să fim prieteni.” Este frumos să existe apropiere, încredere și dialog, dar copilul are nevoie de mai mult decât de un prieten. Are nevoie de un adult stabil, de cineva care poate spune „nu”, care poate pune o limită și care poate rămâne calm atunci când copilul se înfurie.
Uneori, un copil îl iubește pe părintele care i-a spus „nu” mai mult decât își dă seama.
Pentru că limita îi oferă siguranță.
Copilul nu trebuie să conducă familia.
Nu trebuie să decidă ce mănâncă toți.
Nu trebuie să stabilească ora de culcare a casei.
Nu trebuie să negocieze fiecare regulă până când adultul cedează.
O familie în care copilul este centrul absolut ajunge să-l învețe, fără să vrea, că ceilalți trebuie să se învârtă în jurul dorințelor lui.
Iar aceasta nu este libertate.
Este robia ego-ului.
Poate că aici este și taina Sfintei Familii.
Când privim la casa creștină, trebuie să înțelegem că nu construim un mic regat al copiilor și nici o cazarmă în care adulții comandă.
Construim un loc în care fiecare persoană are demnitate, dar și responsabilitate.
Părintele are autoritate, dar trebuie să o exercite cu iubire.
Copilul are libertate, dar trebuie să învețe responsabilitatea.
Soțul și soția se iubesc, dar trebuie să se respecte.
Toți se roagă, iar rugăciunea îi învață că nimeni nu este centrul absolut al casei.
Hristos este centrul.
Aici se schimbă totul.
Când copilul știe că nu este centrul casei, nu înseamnă că este mai puțin iubit. Înseamnă că învață o ordine sănătoasă a iubirii.
Mai întâi Dumnezeu.
Apoi iubirea și responsabilitatea față de aproapele.
Apoi propria persoană văzută în lumina acestei rânduieli.
Și ce facem atunci când copilul greșește?
Aici se vede poate cel mai bine diferența dintre răsfăț, autoritarism și educația creștină.
Răsfățul spune: „Lasă, nu-i nimic.”
Autoritarismul spune: „Cum ai putut să faci asta? Ești un copil rău.”
Educația creștină spune: „Ai făcut un lucru rău. Haide să vedem ce s-a întâmplat, să îndreptăm ce se poate și să înveți din greșeală.”
Este foarte important să separăm copilul de faptă.
Un copil care a mințit nu este „un mincinos” în esența lui.
Un copil care a furat un lucru nu trebuie să audă că este „hoț”.
Un copil care a avut un comportament urât nu trebuie să creadă că el însuși este urât.
Trebuie să știe: „Ai făcut ceva greșit, dar nu încetezi să fii copilul meu și nu încetez să te iubesc.”
Aceasta este o lecție uriașă.
Pentru că omul care știe că este iubit poate să recunoască mai ușor că a greșit.
Cel care crede că iubirea va dispărea imediat ce greșește va învăța să ascundă.
Iar copilul care ascunde de frică poate ajunge adultul care minte pentru a se proteja.
De aceea, părinții trebuie să ofere copiilor și posibilitatea de a repara.
Ai greșit? Repară.
Ai stricat? Ajută la îndreptare.
Ai rănit? Cere iertare.
Ai mințit? Spune adevărul.
Ai neglijat o responsabilitate? Asum-o.
Aceasta este disciplină care formează.
Pedepsele pot produce frică.
Consecințele asumate pot produce responsabilitate.
Și există o mare diferență între cele două.
Un copil trebuie să simtă că în casa lui există ordine, dar și că ordinea nu este împotriva lui.
Dragi părinți,
copilul nostru nu trebuie să plece din casa noastră nici răsfățat până la neputință, nici zdrobit de teamă.
Trebuie să plece cu o conștiință.
Să știe cine este.
Să știe ce valorează.
Să știe că este iubit.
Să știe că nu este centrul universului.
Să știe că Dumnezeu îl iubește, dar că viața cere și responsabilitate.
Să știe că poate spune „nu” răului.
Să știe că poate cere ajutor.
Să știe că poate greși și se poate ridica.
Să știe că nu trebuie să fie perfect pentru a fi iubit.
Și, poate mai mult decât orice, să știe că libertatea lui nu este libertatea de a fugi de Dumnezeu, ci libertatea de a-L alege.
Aici se află frumusețea creșterii unui copil în Hristos.
Nu îl creștem pentru ca într-o zi să spună: „Părinții mei m-au făcut să fac totul.”
Îl creștem pentru ca într-o zi, când nu vom mai fi lângă el la fiecare alegere, să poată spune în inima lui: „Știu ce este bine și vreau să aleg binele.”
Atunci educația noastră începe să-și arate rodul.
Când copilul este mic, mergem noi înainte și el ne urmează.
Când crește, mergem alături de el.
Iar când ajunge adult, trebuie să-l lăsăm să meargă înaintea noastră, fără să încetăm să ne rugăm pentru el.
Aceasta nu este o pierdere.
Este rostul educației.
Poate că, în această seară, fiecare părinte ar trebui să se întrebe cu sinceritate nu cât de ascultător este copilul lui, ci ce fel de om pregătește să devină.
Îl învăț să mă asculte sau îl învăț să aleagă binele?
Îl protejez sau îl împiedic să crească?
Îi ofer tot ceea ce cere sau îl ajut să înțeleagă valoarea lucrurilor?
Îl pedepsesc pentru a mă răzbuna pe greșeala lui sau îl disciplinez pentru a-l ajuta să se îndrepte?
Îi cer să creadă pentru că așa cred eu sau îl ajut să-L întâlnească pe Dumnezeu?
Îi spun că Dumnezeu îl iubește, dar el vede în mine această iubire?
Sunt întrebări grele.
Dar sunt întrebări necesare.
Pentru că într-o zi copilul va pleca.
Va avea propriul său drum.
Va întâlni oameni pe care noi nu-i vom cunoaște.
Va intra în situații pe care noi nu le vom putea controla.
Vor exista alegeri pe care nu le vom putea lua în locul lui.
Și atunci nu va conta cât de bine am reușit să-l supraveghem.
Va conta ce am pus în inima lui.
Iubiți părinți,
poate că cea mai frumoasă imagine a educației creștine este aceea a unui copil care știe că ușa casei lui este deschisă, dar știe și că lumea nu îi aparține.
Știe că părinții îl iubesc, dar nu îi împlinesc fiecare dorință.
Știe că există reguli, dar poate întreba.
Știe că poate greși, dar trebuie să repare.
Știe că este liber, dar libertatea lui nu îl desprinde de adevăr.
Știe că Dumnezeu nu este un judecător care abia așteaptă să-l pedepsească, dar nici o idee pe care o invocăm când ne este greu.
Știe că Dumnezeu este Tatăl către Care se poate întoarce.
Iar această imagine se poate forma încet, în fiecare seară în care familia se roagă, în fiecare duminică în care merge împreună la Liturghie, în fiecare ceartă în care părintele alege să nu umilească, în fiecare greșeală în care copilul este ajutat să repare și în fiecare moment în care iubirea este mai puternică decât orgoliul.
Poate că aici este adevărata libertate a copilului creștin: să crească într-o casă în care nu trebuie nici să cumpere iubirea, nici să o câștige prin frică.
Știe că este iubit.
Și tocmai de aceea poate învăța să iubească.
Știe că are limite.
Și tocmai de aceea poate învăța responsabilitatea.
Știe că poate alege.
Și tocmai de aceea poate învăța ascultarea de Dumnezeu, nu ca pe o teamă, ci ca pe un răspuns al iubirii.
Iar când, într-o zi, va ieși pe poarta casei și va porni singur în lume, poate că nu va mai auzi vocea tatălui spunându-i ce să facă și nici vocea mamei amintindu-i ce are de evitat. Dar, undeva înlăuntrul lui, va rămâne ceea ce au încercat ei să-i dea de la început: o conștiință vie, o inimă care știe să se întoarcă la Dumnezeu și libertatea de a spune, chiar și atunci când nimeni nu-l vede:
„Doamne, aleg să rămân cu Tine.”
