Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea.
Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim.
Ascultă! Pavel s-a temut mai mult de căderea în deznădejde a desfrânatului din Corint decât de păcatul lui. Scriindu-le corintenilor, le grăia aşa: “îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi aşa desfrânare cum nici la păgâni nu se pomeneşte”.(I Corinteni 5, 1.) N-a spus: „cum nici la păgâni nu se săvârşeşte”, ci: „nu se pomeneşte”: „fapta pe care păgânii n-o pot suferi nici cu numele, pe aceea voi îndrăzniţi să o săvârşiţi”. „Şi v-ati semeţit”. (l Corinteni 5, 2.)
Pavel n-a spus: „Acela s-a semeţit”, ci, lăsând la o parte pe cel ce a păcătuit, vorbeşte cu cei sănătoşi. Aşa cum fac şi doctorii: lasă la o parte pe cei bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele bolnavilor. Corintenii erau vinovaţi de semetie pentru că nu l-au mustrat pe cel ce păcătuise, nici nu l-au pedepsit.
Pavel a făcut părtaşi şi pe corinteni la păcat, pentru ca să vindece mai repede rana. Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele. Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: „Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem”. (Luca 17, 10).
Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Aceasta, arătând-o Pavel, spunea: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi?”. (l Corinteni 5, 2)
– Ce spui, Pavele? A păcătuit altul şi să plâng eu?
– Da, răspunde Pavel. Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul?
Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!
De asta şi Pavel ne îndeamnă „să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15); de asta le şi spune corintenilor: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să plângeţi, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a făcut fapta aceasta?”. (I Corinteni 5, 2) N-a spus: „N-ar fi trebuit, oare, mai degrabă să vă străduiţi?”.
– Dar ce?
– „N-ar fi trebuit oare, mai degrabă să plângeţi?” ca şi cum o boală obştească, ciuma, ar fi cuprins tot oraşul. Aproape că le-a spus: “E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul”. Ai văzut câtă frică a atârnat Pavel deasupra capetelor lor? Deoarece corintenii socoteau că răul se mărgineşte numai la cel ce săvârşeşte păcatul, de aceea Pavel îi face atenţi, spunându-le: „Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”.( I Corinteni 5, 6)
Cuvintele lui Pavel au acest înţeles: „Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul”.
Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: „Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica. Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup”.
Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine!
Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui! Acestea şi mai multe ca acestea spunându-le Pavel şi poruncindu-le să-l dea satanei (I Corinteni 5, 5), mai târziu, pentru că s-a schimbat şi a ajuns mai bun, le-a spus: „Destul este pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta de la cei mai mulţi (II Corinteni 2, 6)
“Intăriţi în el dragostea”. (II Corinteni 2, 8) Uită-te câtă stăruinţă pune acum Pavel ca să-l împreune şi să-l alipească iarăşi de turmă, pentru că mai înainte îl arătase ca duşman şi vrăjmaş obştesc tuturor, pentru că-l izgonise din turmă şi-l tăiase din trupul Bisericii! Nu le-a spus simplu: „Iubiţi-l!”, ci: „întăriţi în el dragostea!”, adică: „Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!’‘.
– Spune-mi, Pavele, ce s-a întâmplat? Nu l-ai dat satanei?
– Da, dar nu ca să rămână în mâinile satanei, ci ca să-l scap iute de tirania satanei.
Dar, după cum spuneam mai înainte, uită-te cât se temea Pavel de deznădejde ca de o armă puternică a diavolului. Spunând: „întăriţi în el dragostea”, a adăugat şi pricina: „Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta”. (II Corinteni 2, 7)
„Oaia e în gura lupului, spune Pavel,să-l ajungem! Să i-o luăm din gură înainte de a mânca şi strica mădularul nostru!Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda! După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni,tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura”.
Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N-a spus: „Să nu-l piardă diavolul!”.
– Dar ce?
– „Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei”. II Corinteni 2, 11) Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă,a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: „Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei”.”Dacă diavolul mai pune gheara pe el,vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul”.Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint.
– Dar ce a făcut diavolul cu Iuda?
– Iuda s-a pocăit, că a zis:”Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!”. (Matei 27,4)
Diavolul a auzit cuvintele acestea; ştia că ele îl pun pe Iuda pe calea cea bună, că îl duc la mântuire şi s-a temut să nu se schimbe. Că-şi spunea diavolul: „Are Stăpân iubitor de oameni; a plâns pentru el şi l-a sfătuit în fel şi chip,când avea de gând să-L vândă. Oare nu-l va primi cu mult mai mult acum, când se pocăieşte? îl trăgea la El şi-l chema când n-avea de gând să se îndrepte. Oare nu-l va trage cu mult mai mult la El acum, când îl vede că se îndreaptă şi-şi recunoaşte păcatul? Că pentru asta a şi venit să Se răstignească!„.
– Şi ce-a făcut atunci diavolul?
– I-a tulburat sufletul lui Iuda; i-a întunecat mintea cu o tristeţe peste măsură de mare; l-a prigonit, l-a alergat până l-a dus la spânzurătoare (Matei 27, 5). L-a scos din viata aceasta şi l-a lipsit şi de râvna de a se pocăi. Dacă trăia, s-ar fi mântuit şi el. Dovadă, răstignitorii. Dacă Domnul a mântuit pe cei ce L- au ridicat pe cruce, dacă pe cruce fiind îl ruga pe Tatăl şi-I cerea să le ierte fapta lor îndrăzneaţă(Luca 23, 34), este lămurit că l-ar fi primit şi pe vânzător cu toată dragostea, dacă s-ar fi pocăit cum trebuie. Iuda, însă, doborât de o tristeţe peste măsură de mare, n-a vrut să se folosească de leacul pocăinţei. Pavel, deci, temându-se de asta, sileşte pe corinteni să smulgă pe om din gura diavolului.Dar pentru ce trebuie să vorbesc eu de cele petrecute în Corint?
Petru, după ce se împărtăşise cu sfintele Taine, s-a lepădat de trei ori de Domnul (Matei 26, 69-74), dar, plângând, şi-a şters tot păcatul (Matei 26. 75). Pavel a prigonit, a hulit, a ocărât; şi nu numai pe Cel răstignit, ci a prigonit şi pe toţi cei ai lui Hristos; dar, pocăindu-se, a ajuns apostol. Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate.”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR , ”OMILIILE DESPRE POCAINTA”
