Când toate speranțele par pierdute, Hristos încă lucrează

Predică la Evanghelia învierii fiicei lui Iair – Luca 8, 41-56

Există momente în viața unui om în care toate cuvintele par neputincioase, iar lucrurile în care și-a pus nădejdea se prăbușesc unul după altul. Sunt clipe în care nici experiența, nici banii, nici relațiile și nici ajutorul celor din jur nu mai pot schimba situația. Omul ajunge în fața unei realități pe care trebuie să o accepte, deși sufletul său se împotrivește: pierderea cuiva drag, boala unui copil, destrămarea familiei sau vestea unei nenorociri pentru care nu era pregătit.

În asemenea împrejurări, credința este pusă la încercare, pentru că una este să vorbești despre Dumnezeu atunci când toate lucrurile merg bine și alta este să te agăți de El atunci când simți că nu mai ai nimic de care să te sprijini.

Evanghelia de astăzi ne aduce înainte o asemenea situație, în care un tată ajunge la picioarele Mântuitorului, cerându-I ajutorul pentru singurul său copil, o fetiță de aproximativ doisprezece ani, aflată în pragul morții.

Acest om se numea Iair și era unul dintre mai-marii sinagogii. Avea o poziție respectată în comunitate, era cunoscut de oameni și, probabil, obișnuit să fie ascultat atunci când vorbea. Însă, în fața suferinței fiicei sale, toate acestea își pierduseră importanța. Nu mai era conducătorul sinagogii, nu mai era omul cu autoritate, ci un tată care își vedea copilul stingându-se și care nu mai știa cui să ceară ajutor.

Luca ne spune că Iair a căzut la picioarele lui Iisus și L-a rugat să intre în casa lui, pentru că fiica sa era pe moarte. Gestul acesta are o profunzime aparte. Un om obișnuit să stea în fața celorlalți, să conducă și să hotărască, se pleacă înaintea Celui în care vede ultima lui speranță.

De multe ori, suferința ne descoperă adevărata măsură a lucrurilor. Cât timp suntem sănătoși, ne facem planuri, ne preocupăm de reușitele noastre și avem impresia că putem controla aproape totul. Dar este suficient un diagnostic grav, un telefon primit în toiul nopții sau o veste venită dintr-un spital pentru ca întreaga noastră siguranță să se clatine. Atunci omul începe să înțeleagă cât de puțin poate face prin propriile puteri și cât de mult are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Iair ne învață că nu există nicio rușine în a cere ajutorul lui Hristos, indiferent de poziția socială, de vârstă sau de pregătirea pe care o avem. Credința începe adesea în momentul în care omul renunță la mândria care îl împiedică să se plece înaintea lui Dumnezeu.

Dar Evanghelia nu se oprește la rugăciunea acestui tată.

În timp ce Iisus mergea spre casa lui, mulțimile Îl împresurau. Oamenii se înghesuiau în jurul Lui, fiecare dorind să-L vadă, să-L atingă sau să-I vorbească. Drumul spre casa lui Iair era, așadar, un drum însoțit de agitație și de întârzieri.

În această împrejurare apare femeia care suferea de doisprezece ani de scurgere de sânge. Cheltuise tot ce avea pe la doctori, însă nimeni nu reușise să o vindece. Auzind despre Iisus, se apropie pe la spate și se atinge de poala hainei Lui, iar în clipa aceea se vindecă.

Mântuitorul Se oprește și întreabă cine s-a atins de El.

Petru Îi atrage atenția că mulțimile Îl împresoară și Îl strâng din toate părțile, însă Iisus face deosebirea dintre simpla atingere a trupului și atingerea izvorâtă din credință.

Aici descoperim un amănunt extraordinar: în aceeași mulțime se aflau oameni care Îl atingeau din întâmplare și o femeie care Îl atinge cu toată nădejdea sufletului ei. Toți erau aproape de Hristos, dar numai ea venise cu o credință care îi schimbase viața.

Câți oameni nu trec și astăzi prin biserică fără să se apropie cu adevărat de Dumnezeu? Aprind o lumânare, sărută o icoană, ascultă o rugăciune, participă la slujbă, dar sufletul lor rămâne preocupat de grijile și interesele de fiecare zi. Prezența fizică în biserică este un început, însă întâlnirea adevărată cu Dumnezeu cere deschidere, încredere și dorința sinceră de a-I încredința viața noastră.

Femeia aceasta ne arată că omul poate veni înaintea lui Hristos chiar și după ani întregi de suferință, după dezamăgiri și încercări repetate, fără să fie respins. Ea nu mai avea resurse omenești, însă păstrase în adâncul inimii o scânteie de nădejde.

Și tocmai această nădejde a adus-o în fața Mântuitorului.

Între timp, în casa lui Iair, timpul se scurgea fără milă.

În timp ce Iisus vorbea cu femeia vindecată, vine cineva din casa mai-marelui sinagogii și îi aduce vestea pe care niciun părinte nu dorește să o audă: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul”.

Să ne oprim puțin asupra acestor cuvinte, pentru că ele exprimă una dintre cele mai grele experiențe omenești: momentul în care speranța pare să fi ajuns prea târziu.

Iair plecase de acasă cu fata încă în viață. Îl rugase pe Iisus să vină repede, iar acum, în timp ce se aflau pe drum, primește vestea morții copilului. Putem doar să ne imaginăm ce s-a petrecut în sufletul acestui tată. Cu câteva clipe înainte mai putea spera că o va găsi în viață, că Învățătorul va ajunge la timp, că totul se va termina cu bine. Acum, cineva îi spune că nu mai are rost să continue drumul.

Observați însă formularea: „Nu mai supăra pe Învățătorul”.

Cei care aduc vestea consideră că moartea a pus capăt oricărei posibilități de ajutor. Pentru ei, Iisus putea vindeca o boală, putea alina o suferință, putea interveni cât timp mai exista viață, dar în fața morții nu mai era nimic de făcut.

Aceasta este și limita gândirii omenești. Noi Îi cerem lui Dumnezeu să lucreze în interiorul posibilităților pe care le înțelegem, iar atunci când împrejurările depășesc aceste limite, începem să ne pierdem nădejdea.

Câți oameni nu au ajuns la o asemenea răscruce? Unii se roagă pentru sănătatea cuiva drag, dar boala se agravează. Alții se roagă pentru întoarcerea unui copil pe drumul cel bun, însă anii trec și nimic nu pare să se schimbe. Sunt familii care cer ajutor pentru salvarea căsniciei, iar în locul împăcării se adâncește înstrăinarea. Sunt oameni care merg la biserică, se spovedesc, se împărtășesc și totuși trec prin încercări pe care nu le pot înțelege.

În asemenea clipe, gândul că Dumnezeu a întârziat poate deveni o povară grea.

Dar răspunsul Mântuitorului către Iair este unul dintre cele mai puternice cuvinte ale acestei Evanghelii: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi”.

Hristos nu îi spune că vestea este falsă și nici nu încearcă să minimalizeze durerea tatălui. Îi cere să nu lase frica să-i distrugă credința. Îi cere să continue drumul alături de El, chiar dacă ceea ce vede și ceea ce aude pare să contrazică orice speranță.

Aici se află una dintre cele mai grele lecții ale credinței: să rămâi lângă Dumnezeu atunci când nu înțelegi ce face Dumnezeu.

Noi ne dorim răspunsuri rapide, rezolvări imediate și dovezi că rugăciunea noastră a fost ascultată. Atunci când lucrurile nu se întâmplă după așteptările noastre, suntem ispitiți să credem că Dumnezeu ne-a părăsit. Evanghelia ne îndeamnă însă să nu confundăm tăcerea cu absența Lui și nici întârzierea pe care o percepem noi cu lipsa lucrării Sale.

Ajuns în casa lui Iair, Hristos întâlnește o atmosferă de jale.

Oamenii plângeau și se tânguiau pentru moartea fetei. Era o durere firească, exprimată prin lacrimi și bocete, așa cum se întâmplă în orice familie lovită de pierderea unei ființe dragi.

Mântuitorul le spune: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme”.

Cei aflați acolo încep să râdă de El, pentru că știau că fata murise. Ei priveau situația prin ceea ce vedeau, prin experiența lor și prin certitudinea morții. Iisus însă privea dincolo de ceea ce puteau înțelege oamenii.

Prin cuvintele Sale, Hristos nu ne învață să disprețuim moartea sau să considerăm lacrimile celor îndurerați drept o dovadă de slăbiciune. El Însuși va plânge la mormântul lui Lazăr. Când numește moartea somn, Mântuitorul descoperă puterea Sa asupra ei și pregătește înțelegerea adevărului că moartea nu are ultimul cuvânt asupra omului.

Pentru creștin, moartea nu reprezintă dispariția definitivă a persoanei, ci despărțirea vremelnică a sufletului de trup, până la învierea cea de obște. De aceea, Biserica plânge la căpătâiul celor adormiți, dar plânsul ei este însoțit de rugăciune și de nădejdea învierii.

În casa lui Iair, oamenii râd, pentru că nu pot concepe ceea ce urmează să se întâmple. Uneori, și credința noastră este privită cu neîncredere de lumea în care trăim. Când cineva vorbește despre iertare, despre pocăință, despre curăția sufletului sau despre viața veșnică, există întotdeauna voci care consideră asemenea lucruri depășite. Omul contemporan are încredere în ceea ce poate măsura, cumpăra sau controla și ajunge să privească realitatea duhovnicească drept o simplă consolare pentru cei slabi.

Totuși, Evanghelia ne amintește că există o realitate mai adâncă decât ceea ce poate cuprinde privirea noastră.

Mântuitorul îi scoate afară pe cei care nu pot înțelege și îi ia cu Sine pe părinții copilei, împreună cu Petru, Ioan și Iacov. Intră în camera unde se afla fata, o ia de mână și rostește aceste cuvinte: „Copilă, scoală-te!”

Iar duhul ei se întoarce și fata se ridică îndată.

Ce moment trebuie să fi fost acela pentru părinți! Cu puțin timp înainte, casa lor era plină de plânsete, iar acum își văd copilul ridicându-se din pat, revenind la viață prin puterea Celui care stătea lângă ea.

Observăm că Hristos nu face un gest spectaculos, nu caută să impresioneze mulțimea și nu transformă suferința familiei într-un prilej de demonstrație publică. El intră în camera copilei, Se apropie de ea și o ia de mână.

În acest gest se descoperă delicatețea iubirii dumnezeiești. Cel care a creat viața Se apropie de făptura Sa cu aceeași grijă cu care un tată își ridică fiica din pat dimineața.

Apoi le poruncește părinților să-i dea fetei să mănânce. Amănuntul acesta, aparent obișnuit, are o frumusețe aparte, deoarece arată că învierea copilei nu a fost o vedenie și nici o impresie a celor prezenți. Fata revenise cu adevărat la viață, avea nevoie de hrană și urma să-și continue existența alături de familia ei.

Ce ne spune această Evanghelie nouă, celor care trăim într-o lume atât de diferită de cea în care a umblat Mântuitorul?

Mai întâi, ne amintește că orice copil este un dar încredințat părinților de Dumnezeu. Iair nu vine să ceară bogăție, funcții sau succes pentru fiica sa, ci se roagă pentru viața ei. Într-o vreme în care copiii cresc adesea printre preocupările profesionale ale părinților, printre ecrane, programe încărcate și ambiții familiale, această imagine ne cheamă să ne întrebăm cât timp le oferim cu adevărat celor mici.

Un copil are nevoie de hrană și de educație, însă sufletul lui are nevoie și de dragoste, de răbdare, de rugăciune și de prezența părinților. Sunt copii care au camere frumos amenajate, telefoane performante și tot ceea ce le trebuie din punct de vedere material, dar care simt că nu mai au cui să-și spună necazurile. Părinții sunt ocupați, obosiți, preocupați de rate, de serviciu și de problemele lor, iar între generații se ridică uneori un zid pe care nimeni nu știe cum să-l dărâme.

Iair ne arată că iubirea părintească înseamnă și să lupți pentru copilul tău, să te rogi pentru el și să cauți ajutor atunci când viața lui este în primejdie.

În al doilea rând, această Evanghelie ne vorbește despre puterea rugăciunii stăruitoare. Iair nu se rușinează să ceară ajutor și nici nu renunță atunci când primește vestea morții fiicei sale. El continuă să meargă alături de Hristos.

Poate că unii dintre noi avem în familie oameni care s-au îndepărtat de Biserică, copii care nu mai vor să audă de Dumnezeu sau persoane care și-au pierdut încrederea în tot ceea ce este sfânt. Poate că am încercat să vorbim cu ei, am avut discuții aprinse și am ajuns să ne simțim neputincioși. Să nu transformăm însă dragostea în reproș permanent și rugăciunea într-o încercare de a-i obliga să gândească asemenea nouă. Să ne rugăm pentru ei, să le păstrăm locul în inima noastră și să le arătăm, prin felul în care trăim, că apropierea de Dumnezeu nu înseamnă pierderea libertății, ci descoperirea adevăratului sens al vieții.

În al treilea rând, Evanghelia ne îndeamnă să nu ne pierdem nădejdea atunci când lucrurile par fără ieșire. Nu avem garanția că fiecare boală se va vindeca în felul în care ne dorim, că fiecare familie se va împăca sau că fiecare rugăciune va primi răspunsul pe care îl așteptăm. Învierea fiicei lui Iair este o minune dumnezeiască și o mărturie a puterii lui Hristos asupra morții, nu o promisiune că vom putea evita orice suferință.

Nădejdea creștină este mai adâncă decât dorința ca toate problemele noastre să dispară. Ea se sprijină pe credința că Dumnezeu rămâne alături de om și în suferință, că iubirea Lui nu se termină la hotarul mormântului și că învierea făgăduită tuturor este temelia credinței noastre.

Mai există însă un aspect asupra căruia merită să medităm. Învierea fiicei lui Iair ne vorbește și despre sufletul omului care, deși trăiește trupește, poate ajunge într-o stare de amorțire duhovnicească.

Sunt oameni care nu mai simt nevoia rugăciunii, care au pierdut gustul pentru lucrurile sfinte și pentru care Dumnezeu a ajuns o prezență îndepărtată. Unii au fost cândva apropiați de Biserică, dar dezamăgirile, păcatele, grijile sau influența mediului în care trăiesc i-au îndepărtat treptat. Au rămas cu amintirea credinței din copilărie, însă aceasta nu mai influențează felul în care își conduc viața.

Și aici putem auzi chemarea lui Hristos: „Scoală-te!”

Ridică-te din nepăsare, întoarce-te la rugăciune, caută spovedania, împacă-te cu omul pe care l-ai rănit și nu mai amâna schimbarea vieții tale. Dumnezeu nu încetează să cheme omul, indiferent cât de mult s-a îndepărtat acesta.

Poate că, pentru cineva care ascultă astăzi această predică, cuvintele acestea sunt exact ceea ce avea nevoie să audă. Poate că a venit la biserică purtând în suflet o durere despre care nu știe cum să vorbească, o teamă legată de viitorul copiilor sau o dezamăgire care îl apasă de multă vreme. Să nu plece din biserică având impresia că Dumnezeu nu-i cunoaște suferința. Cel care a auzit rugăciunea lui Iair cunoaște și suspinul fiecăruia dintre noi.

În casa lui Iair, oamenii au spus că totul s-a terminat, însă Hristos a intrat în camera copilei și a rostit un cuvânt care a schimbat întreaga situație. Cei prezenți vedeau moartea, dar Dumnezeu le-a descoperit puterea vieții.

Să avem grijă ca, în încercările noastre, să nu ajungem să rostim sentințe definitive acolo unde Dumnezeu încă ne cheamă la rugăciune, la răbdare și la încredere. Să nu socotim un om pierdut pentru totdeauna, să nu închidem ușa împăcării și să nu abandonăm lupta pentru sufletul nostru.

Iar atunci când nu mai găsim cuvinte pentru rugăciune, să ne aducem aminte de Iair, tatăl care a căzut la picioarele lui Hristos și a continuat să meargă alături de El chiar după ce a primit vestea morții fiicei sale.

Să-I cerem Domnului să intre și în casele noastre, în familiile noastre și în inimile noastre, să vindece ceea ce este bolnav, să ridice ceea ce a căzut și să redea nădejdea acolo unde s-a instalat deznădejdea.

Iar atunci când auzim în adâncul sufletului glasul Mântuitorului spunând „Nu te teme; crede numai”, să avem puterea de a-I rămâne aproape, încredințându-I viața noastră și pe cei pe care îi iubim.

Amin.