Din perspectiva psihologiei, întrebarea „Ne dorim să iubim sau doar să fim iubiți?” este una fundamentală. Un psiholog nu ar porni de la porunca iubirii, ci de la felul în care se formează personalitatea și relațiile umane.
Ar spune, probabil, că fiecare om se naște cu o nevoie profundă de a fi iubit. Copilul nu poate supraviețui fără iubirea părinților. Primele lui experiențe de viață sunt legate de siguranță, afecțiune, acceptare și protecție. Dacă acestea există, copilul dezvoltă încredere în oameni și în sine. Dacă lipsesc sau sunt condiționate, apare teama de respingere și dorința permanentă de a căuta confirmarea valorii personale în ceilalți.
De aceea, mulți adulți nu caută atât să iubească, cât să umple un gol rămas din copilărie. Ei își doresc să fie admirați, apreciați, validați, ascultați. Atunci când nu primesc aceste lucruri, suferă și cred că nu sunt iubiți. În realitate, ei nu au învățat încă să iubească liber, pentru că sunt preocupați să-și vindece propria lipsă afectivă.
Un psiholog ar spune că există o diferență între iubirea matură și dependența afectivă.
