Sfințenia care începe în familie

Iubiți credincioși,

Sunt oameni pe care istoria îi ține minte pentru ceea ce au făcut în fața lumii și sunt oameni pe care Biserica îi așază înaintea noastră pentru ceea ce au lucrat mai întâi în taina inimii. Uneori, cele două lucruri se întâlnesc în aceeași persoană, iar atunci avem înaintea noastră o viață care nu poate fi înțeleasă numai prin funcție, avere, putere sau rang.

Așa este viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

El a fost domnitor al Țării Românești între 1512 și 1521, ctitor al unor importante lăcașuri și un om care a lăsat Bisericii și culturii românești una dintre cele mai cunoscute scrieri duhovnicești medievale, „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Biserica îl pomenește ca sfânt, iar canonizarea sa a fost aprobată în 2008 și proclamată la Curtea de Argeș în 2009.

Dar astăzi nu îl privim singur.

Lângă el o așezăm pe cea care i-a fost soție, Doamna Despina Milița, devenită în călugărie Platonida, iar din 2025 cinstită de Biserica Ortodoxă Română ca Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș. Sursele bisericești o prezintă ca fiică duhovnicească a Sfântului Nifon și amintesc faptul că, după o viață în care a fost alături de familia domnească și după ctitorirea Mănăstirii Ostrov, s-a călugărit, primind numele Platonida.

Este foarte frumos că Biserica ne pune înainte, în aceeași zi, doi oameni care au împărțit aceeași casă, aceeași familie, aceleași bucurii și aceleași dureri, dar care au ajuns să-și continue drumul către Dumnezeu și dincolo de ceea ce lumea vedea în ei.

Pentru că aceasta este una dintre marile întrebări pe care trebuie să ni le punem: ce rămâne din credința noastră atunci când se închide ușa casei și nu ne mai vede nimeni?

Este ușor să fim oameni credincioși în fața altora. Putem avea cuvinte frumoase, putem vorbi despre Dumnezeu, putem merge la biserică, putem aprinde lumânări și putem face gesturi care îi impresionează pe cei din jur. Mult mai greu este să rămânem creștini atunci când suntem obosiți, când soțul ne-a supărat, când soția nu ne înțelege, când copilul ne răspunde urât, când grijile casei se adună și când nimeni nu ne mai aplaudă.

Adevărata credință se vede foarte bine în casă.

Acolo se vede dacă omul știe să ierte

Acolo se vede dacă poate să-și stăpânească mânia, acolo se vede dacă știe să asculte, acolo se vede dacă își respectă soțul sau soția, acolo se vede dacă își crește copiii doar cu reguli sau și cu exemplul propriei vieți.

Și tocmai aici, viața Sfântului Neagoe și a Sfintei Platonida ne poate vorbi cu o putere aparte.

Neagoe Basarab avea putere asupra unei țări, dar în casa lui trebuia să învețe aceeași lecție pe care trebuie să o învețe fiecare om: puterea adevărată nu înseamnă să-i faci pe ceilalți să se teamă de tine.

Puterea adevărată înseamnă să poți purta responsabilitatea pentru cei încredințați ție.

Un tată poate avea autoritate asupra copiilor săi, dar dacă aceștia se tem de el și nu pot veni niciodată cu o durere înaintea lui, autoritatea aceea s-a golit de iubire.

Un soț poate conduce o familie, dar dacă soția lui este mereu umilită, ignorată sau redusă la tăcere, în acea casă nu mai există adevărata rânduială creștină.

Un om poate avea o funcție importantă, dar dacă oamenii de lângă el nu găsesc în el bunătate, răbdare și dreptate, funcția rămâne doar o haină pe care o poartă.

Sfântul Neagoe ne amintește că responsabilitatea creștină începe cu cei pe care Dumnezeu ni i-a pus aproape.

Iar Sfânta Platonida ne amintește că sfințenia unei femei nu are nevoie de zgomot pentru a fi adevărată.

Ea a trăit într-un timp în care soarta unei familii domnești era legată de istoria unei țări, iar după moartea soțului și-a continuat drumul în taina vieții monahale. Biserica o cinstește astăzi nu pentru rangul pe care l-a avut, ci pentru drumul ei către Dumnezeu.

Cât de important este acest lucru pentru noi!

Lumea întreabă adesea: „Ce ai realizat?”

Biserica întreabă altceva: „Ce ai devenit?”

Poți să fi construit o casă și să nu fi construit o familie.

Poți să fi câștigat bani și să-ți fi pierdut pacea.

Poți să fi ajuns cunoscut și să fi rămas singur.

Poți să fi avut putere asupra altora și să nu fi reușit să te biruiești pe tine.

Neagoe Basarab a avut tron, dar a înțeles că tronul nu îl face mai aproape de Dumnezeu. A avut putere, dar a înțeles că puterea este o răspundere. A avut copii și le-a lăsat nu numai bunuri și nume, ci și învățături despre Dumnezeu, despre viață, despre moarte, despre suflet și despre responsabilitatea omului.

În „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” se păstrează această preocupare pentru formarea sufletului celui care urma să poarte responsabilitatea unei țări. Biserica le descrie drept un adevărat testament duhovnicesc și pedagogic.

Și aici se află o lecție pentru orice părinte.

Ce lăsăm copiilor noștri?

Desigur, vrem să le lăsăm o casă, o meserie, o educație, poate ceva economii. Ne dorim să aibă o viață mai bună decât am avut noi.

Dar dacă le lăsăm toate acestea și nu le lăsăm credința, ce se va întâmpla când viața îi va pune în fața unei încercări pe care banii nu o pot rezolva?

Ce vor face atunci când vor pierde pe cineva drag?

Unde vor merge când vor fi trădați?

Cum vor suporta boala?

Cum vor înțelege moartea?

Cum vor putea ierta?

Cum vor rămâne în picioare atunci când lumea le va spune că Dumnezeu nu mai este necesar?

Copilul învață credința mai întâi privind.

Privește cum se roagă mama.

Privește cum se poartă tatăl cu ea.

Privește dacă părinții cer iertare unul altuia.

Privește dacă duminica este pentru familie și Dumnezeu sau doar pentru odihnă și cumpărături.

Privește dacă părinții vorbesc despre aproapele lor cu milă sau cu dispreț.

Privește dacă omul sărac este privit ca un frate sau ca o problemă.

Privește dacă, atunci când greșește, este pedepsit numai prin furie sau este și învățat să repare ceea ce a stricat.

Așa se transmite credința.

Nu numai prin cuvinte.

Prin viață.

Sfântul Neagoe și Sfânta Platonida ne mai învață ceva: faptul că doi oameni pot merge împreună către Dumnezeu fără ca fiecare să fie identic cu celălalt.

El a fost voievod.

Ea a fost doamnă a țării.

El a avut responsabilități publice.

Ea a avut responsabilitățile unei familii și ale unei case domnești.

Mai târziu, ea a ales calea monahală.

Dumnezeu nu i-a chemat pe același drum exterior, dar i-a chemat către aceeași țintă.

Aceasta este frumusețea Bisericii.

Nu toți suntem chemați la aceeași lucrare, dar toți suntem chemați la sfințenie.

Unii slujesc prin familie.

Alții prin monahism.

Unii prin munca lor.

Alții prin milostenie.

Unii prin cuvânt.

Alții prin tăcere.

Unii ridică biserici.

Alții ridică un copil care plânge.

Unii ajută o comunitate întreagă.

Alții stau lângă un om bolnav, noapte după noapte, fără să știe nimeni.

Înaintea lui Dumnezeu, valoarea unei vieți nu se măsoară după cât de mult a fost văzută de oameni.

Se măsoară după câtă iubire a putut încăpea în ea.

Poate că de aceea avem nevoie să privim altfel familia.

Familia nu este doar locul în care locuim.

Este locul în care Dumnezeu ne pune în fiecare zi înaintea unor oameni pe care trebuie să-i iubim chiar și atunci când ne este greu.

Soțul devine pentru soție o chemare la răbdare.

Soția devine pentru soț o chemare la jertfă.

Copilul devine pentru părinți o chemare la responsabilitate.

Părinții devin pentru copii o icoană vie a felului în care poate arăta dragostea.

Și când în această casă intră Dumnezeu, lucrurile nu devin automat ușoare. Apar aceleași facturi, aceleași boli, aceleași oboseli, aceleași diferențe de caracter. Numai că, în loc ca fiecare să lupte pentru a avea dreptate, începe să apară întrebarea: „Cum putem să nu ne pierdem unul pe altul?”

Aceasta este o întrebare creștină.

Nu cine câștigă cearta.

Nu cine are ultimul cuvânt.

Nu cine este vinovatul principal.

Ci cum salvăm iubirea atunci când suntem răniți.

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm de la sfinții pe care îi prăznuim.

Sfințenia nu înseamnă absența conflictelor.

Înseamnă să nu lași conflictul să-ți transforme inima în piatră.

Sfințenia nu înseamnă să nu fii niciodată rănit.

Înseamnă să nu transformi rana în răzbunare.

Sfințenia nu înseamnă să nu cazi.

Înseamnă să nu te obișnuiești cu căderea.

Iar Sfânta Platonida ne pune înainte și o altă taină: există un moment în viața omului în care trebuie să înțeleagă că, dincolo de toate rolurile pe care le are în lume, există sufletul său.

Ai fost soț.

Ai fost soție.

Ai fost tată.

Ai fost mamă.

Ai fost șef.

Ai fost muncitor.

Ai fost profesor.

Ai fost medic.

Ai fost gospodar.

Ai fost om de afaceri.

Dar, când ajungi înaintea lui Dumnezeu, toate aceste titluri rămân în urmă.

Rămâne omul.

Rămâne sufletul.

Rămâne întrebarea dacă L-ai iubit pe Dumnezeu și dacă ai știut să-l iubești pe omul pe care El ți l-a pus în cale.

Sfânta Platonida, după viața de la curtea domnească, a ales calea monahală și a primit un alt nume, ca semn al unei noi etape a vieții sale. Biserica o cinstește astăzi ca Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș, cu zi de pomenire la 26 septembrie.

Este o imagine care ne poate opri puțin din alergarea noastră.

Pentru că și noi trecem prin multe schimbări.

Astăzi avem ceva, mâine putem pierde.

Astăzi suntem puternici, mâine putem avea nevoie de ajutor.

Astăzi avem oameni lângă noi, mâine unii dintre ei pot pleca.

Astăzi avem o anumită poziție, mâine putem să nu o mai avem.

Dar ceea ce lucrăm în suflet rămâne înaintea lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Sfântul Neagoe Basarab și Sfânta Platonida nu ne cheamă să privim înapoi cu nostalgie spre o lume care nu mai există. Ei ne cheamă să privim propria noastră viață cu mai multă seriozitate.

Cum este casa mea?

Ce simte soția mea atunci când intru pe ușă?

Ce simte soțul meu atunci când vine lângă mine?

Copiii mei văd în mine un om care Îl iubește pe Dumnezeu sau doar unul care vorbește despre Dumnezeu?

Când familia trece printr-o încercare, ne apropiem unul de altul sau fiecare se retrage în propria lui durere?

Când greșesc, pot să spun „iartă-mă”?

Când celălalt greșește, pot să spun „te iert”?

Poate că aceste întrebări sunt mai importante decât multe dintre lucrurile pentru care ne rugăm.

Pentru că uneori cerem lui Dumnezeu să ne schimbe viața, iar El ne arată un om pe care trebuie să-l iubim altfel.

Cerem pace, iar El ne pune înainte un conflict pe care trebuie să-l rezolvăm.

Cerem răbdare, iar Dumnezeu ne îngăduie să trăim lângă un om care ne încearcă răbdarea.

Cerem smerenie, iar viața ne pune într-o situație în care trebuie să renunțăm la orgoliu.

Cerem iubire, iar Dumnezeu ne trimite spre cineva care are nevoie să fie iubit.

Așa lucrează uneori Dumnezeu în noi.

Nu prin lucruri spectaculoase, ci prin oamenii de lângă noi.

De aceea, dacă vrem să cinstim cu adevărat pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab și pe Sfânta Cuvioasă Platonida, să nu ne mulțumim să le rostim numele.

Să le cerem rugăciunea.

Să învățăm de la ei responsabilitatea față de familie, respectul față de Biserică, grija pentru suflet și înțelegerea faptului că orice putere primită de om este trecătoare, în timp ce sufletul este chemat la veșnicie.

Să ne rugăm ca în casele noastre să existe mai puțină mândrie și mai multă iertare.

Mai puțină grabă de a judeca și mai multă răbdare.

Mai puțină preocupare pentru ceea ce vede lumea și mai multă grijă pentru ceea ce vede Dumnezeu.

Iar dacă într-o familie există astăzi o rană veche, dacă doi oameni nu-și mai vorbesc, dacă un copil s-a îndepărtat, dacă un soț și o soție au ajuns să trăiască unul lângă altul fără să se mai întâlnească sufletește, să nu spunem că totul s-a terminat.

Câtă vreme există viață, există loc pentru întoarcere.

Câtă vreme omul mai poate spune „Doamne, ajută-mă”, drumul nu este închis.

Câtă vreme mai există o inimă care poate spune „iartă-mă”, o ușă se poate deschide.

Câtă vreme mai există cineva care se roagă pentru celălalt, iubirea nu a murit cu totul.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab și Sfânta Cuvioasă Platonida de la Argeș, rugați-vă pentru familiile noastre, pentru părinții care își cresc copiii cu greutate, pentru soții care au uitat să se asculte, pentru cei care poartă în taină o durere și pentru cei care au ajuns să creadă că nu mai există cale de întoarcere.

Rugați-vă pentru casele în care este multă avere, dar puțină pace, și pentru casele în care este puțin din cele ale lumii, dar încă se păstrează dragostea.

Învățați-ne să nu confundăm fericirea cu belșugul și să nu măsurăm binecuvântarea lui Dumnezeu numai prin ceea ce avem pe masă sau în cont.

Ajutați-ne să înțelegem că cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa copiilor este o viață în care Dumnezeu a fost iubit cu adevărat.

Iar când vom ajunge la sfârșitul călătoriei noastre, să putem spune nu că am avut tot ce ne-am dorit, ci că, prin toate câte ne-au fost date, am încercat să nu ne pierdem sufletul.

Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Voievod Neagoe Basarab și ale Sfintei Cuvioase Platonida de la Argeș, păzește familiile noastre, vindecă rănile dintre oameni, întoarce-i pe cei plecați de lângă Tine, întărește-i pe cei încercați și pune în casele noastre pacea pe care numai Tu o poți dărui.

Și atunci când vom avea de ales între mândrie și iertare, între răzbunare și iubire, între lume și Dumnezeu, dă-ne puterea să alegem ceea ce ne apropie de Împărăția Ta.

Amin.