Există răni care se vindecă în câteva zile și există răni care rămân în suflet ani întregi. Un cuvânt rostit la mânie, o trădare, o nedreptate, o umilință sau abandonul unei persoane iubite pot lăsa urme atât de adânci, încât avem impresia că nu vom mai putea ierta niciodată. De multe ori spunem: „Aș vrea să iert, dar nu pot.” Și, într-adevăr, omenește vorbind, uneori pare imposibil.
Totuși, Evanghelia ne pune înainte una dintre cele mai grele porunci ale lui Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” Aceste cuvinte nu sunt ușor de primit. Ele par chiar nedrepte atunci când durerea este încă vie. Cum să iubesc pe cel care mi-a distrus liniștea? Cum să mă rog pentru cel care mi-a făcut rău?
Înainte de toate, trebuie să înțelegem că iertarea nu înseamnă să spunem că răul a fost bun. Nu înseamnă să justificăm păcatul sau să pretindem că nu ne-a durut. Dumnezeu nu ne cere să numim întunericul lumină. El ne cere să nu lăsăm întunericul să ne cucerească și pe noi.
De multe ori confundăm iertarea cu uitarea. Dar omul nu poate porunci memoriei sale să șteargă ceea ce s-a întâmplat. Sunt răni care nu se uită niciodată. Însă ele pot înceta să mai conducă viața noastră. Iertarea nu șterge trecutul, ci îi ia puterea de a ne otrăvi prezentul.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul care nu iartă seamănă cu cineva care ține în mână un cărbune aprins ca să-l arunce în altul. Până să-l arunce, primul care se arde este chiar el. Așa este și cu resentimentul. Credem că îl pedepsim pe celălalt prin ura noastră, dar cel care suferă cel mai mult suntem noi.
Din punct de vedere psihologic, lucrurile sunt asemănătoare. O persoană care retrăiește zilnic aceeași nedreptate consumă o cantitate uriașă de energie emoțională. Mintea revine mereu la aceeași scenă, la aceleași cuvinte, la aceeași durere. Apar anxietatea, insomnia, tristețea și chiar boli ale trupului. Ne trezim prizonierii unui om care poate nici măcar nu se mai gândește la noi.
Iertarea este, înainte de toate, eliberarea propriei inimi.
Dar cum putem ierta când durerea este atât de mare?
Primul pas este să-I spunem lui Dumnezeu adevărul. Nu trebuie să ne prefacem că nu ne doare. În rugăciune putem spune: „Doamne, m-a rănit. Nu pot ierta. Ajută-mă Tu.” Dumnezeu nu Se sperie de sinceritatea noastră. El o așteaptă.
Al doilea pas este să încetăm să hrănim rana. De fiecare dată când povestim aceeași întâmplare cu aceeași mânie, când repetăm în minte dialoguri vechi sau ne imaginăm răzbunări, rana se redeschide. Iertarea începe atunci când alegem să nu mai hrănim durerea.
Un alt pas este să încercăm să privim omul care ne-a rănit cu ochii lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că fapta lui devine mai puțin gravă, ci că înțelegem un adevăr: oamenii care rănesc sunt, de multe ori, oameni răniți la rândul lor. Un suflet plin de pace nu seamănă suferință în jur. Păcatul naște păcat. Răul se transmite din inimă în inimă atunci când nimeni nu are curajul să-l oprească.
Hristos a oprit acest lanț pe Cruce. În timp ce era batjocorit, scuipat și răstignit pe nedrept, El nu a cerut răzbunare. A rostit cea mai uimitoare rugăciune din istorie: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac.” Dacă Fiul lui Dumnezeu a putut ierta în mijlocul celei mai mari suferințe, atunci și noi putem învăța, cu ajutorul harului, să mergem pe același drum.
Trebuie însă să facem o precizare importantă. Iertarea nu înseamnă că trebuie să rămânem în situații de abuz sau de violență. Dacă cineva continuă să ne facă rău, este firesc să punem limite și să ne protejăm. A ierta nu înseamnă a deveni complicele răului. Hristos ne cheamă la iubire, nu la naivitate.
Sunt răni care nu se vindecă într-o zi. Uneori iertarea este un drum lung. Astăzi ierți puțin, mâine iarăși te doare, apoi iarăși te rogi și iarăși ierți. Dumnezeu nu se uită doar la rezultat, ci și la lupta pe care o ducem. Chiar și dorința sinceră de a ierta este începutul vindecării.
Poate că cel mai greu este să ne rugăm pentru omul care ne-a făcut rău. La început cuvintele ies greu. Parcă se opresc în gât. Dar tocmai această rugăciune schimbă încet inima. Nu pentru că celălalt ar merita, ci pentru că sufletul nostru are nevoie să fie liber.
Există oameni care au purtat ani întregi povara neiertării și au descoperit, într-o zi, că atunci când au iertat nu s-a schimbat trecutul, ci s-au schimbat ei înșiși. Au început să doarmă liniștiți, să zâmbească din nou și să privească viața fără povara urii. Au înțeles că iertarea nu este un cadou făcut celui care a greșit, ci un dar pe care Dumnezeu îl oferă celui care a suferit.
În fiecare rugăciune „Tatăl nostru” spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” De multe ori rostim aceste cuvinte fără să le gândim. Dar ele ne arată că omul care cere iertarea lui Dumnezeu este chemat, la rândul lui, să ierte.
Concluzie
Nu putem vindeca toate rănile vieții, dar putem alege să nu lăsăm ura să locuiască în ele. Iertarea nu înseamnă că răul nu a existat și nici că durerea a fost mică. Înseamnă să-I încredințăm lui Dumnezeu dreptatea și să nu mai purtăm în suflet povara răzbunării. Cel care iartă nu pierde nimic. Dimpotrivă, își recapătă libertatea, pacea și bucuria de a trăi.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Tu cunoști toate rănile inimii mele și vezi durerea pe care o port. Dă-mi puterea pe care singur nu o am. Înmoaie-mi inima împietrită, alungă din ea ura, dorința de răzbunare și amărăciunea. Învață-mă să iert așa cum Tu m-ai iertat pe mine. Vindecă-mi sufletul și dă-mi pacea pe care lumea nu o poate oferi. Fă ca lumina iubirii Tale să fie mai puternică decât orice rană. Amin.
