A DUPĂ RUSALII
„Dați-le voi să mănânce!”
Înmulțirea pâinilor – minunea care începe cu ceea ce avem
Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici ne așază înainte una dintre cele mai cunoscute și mai impresionante minuni săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: înmulțirea celor cinci pâini și a celor doi pești și hrănirea unei mulțimi de aproximativ cinci mii de oameni, în afară de femei și de copii. Este o minune pe care am auzit-o de multe ori, poate încă din copilărie, și tocmai pentru că ne este atât de familiară există primejdia să o ascultăm fără să mai simțim uimirea pe care ar trebui să o trezească în noi.
Ne-am obișnuit cu Evanghelia. Știm ce urmează. Știm că ucenicii vor spune că nu au decât cinci pâini și doi pești, știm că Hristos va binecuvânta, va frânge pâinile și că mulțimea va fi hrănită. Știm chiar și finalul: toți vor mânca și se vor sătura, iar din ceea ce a rămas se vor strânge douăsprezece coșuri pline.
Dar Evanghelia nu este o poveste pe care o ascultăm pentru prima dată și apoi o așezăm într-un sertar al memoriei. Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu care se adresează omului de astăzi, mie și ție, exact în situația în care ne aflăm. De aceea, întrebarea nu este doar: „Cum a înmulțit Hristos pâinile?”, ci mai ales: „Ce vrea Hristos să înmulțească în viața mea?”
Pentru că și noi venim astăzi înaintea Lui flămânzi.
Poate nu flămânzi de pâine, dar flămânzi de pace. Flămânzi de iubire. Flămânzi de iertare. Flămânzi de un cuvânt bun. Flămânzi de sens. Flămânzi de Dumnezeu.
Trăim într-o lume care ne oferă mai mult decât oricând, dar care, în același timp, pare să aibă mai mulți oameni nemulțumiți, neliniștiți și singuri decât oricând. Avem case mai confortabile, dar suflete mai obosite. Avem mai multe mijloace de comunicare, dar uneori ne este tot mai greu să vorbim cu adevărat unii cu alții. Putem ajunge aproape instantaneu la oameni aflați la mii de kilometri distanță, dar uneori nu mai știm cum să ajungem la inima celui care stă lângă noi.
Mulțimea din Evanghelie este și mulțimea lumii noastre.
Oameni care aleargă după Hristos.
Oameni care Îl caută fără să știe întotdeauna ce caută.
Oameni care au nevoie de vindecare.
Oameni care au nevoie de hrană.
Oameni care au nevoie, mai mult decât orice, de Dumnezeu.
Evanghelia ne spune că Iisus, văzând mulțimea, „I S-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor”.
Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l observăm.
Înainte de a hrăni mulțimea, Hristos o privește cu milă.
Dumnezeu nu vede mulțimile ca pe niște statistici. Nu vede oameni anonimi. Nu vede mase de oameni care trec prin istorie fără nume și fără chip. El vede fiecare persoană în parte. Vede durerea pe care nu o spune nimănui. Vede rana ascunsă sub zâmbet. Vede frica pe care o ascundem de ceilalți. Vede singurătatea celui care pare înconjurat de oameni. Vede păcatul celui care se rușinează să mai ridice ochii spre cer. Vede și dorul după Dumnezeu al celui care încă nu știe să-L caute.
Hristos vede.
Și, pentru că vede, I Se face milă.
Ce mare mângâiere este să știm că Dumnezeul nostru nu este indiferent față de suferința noastră!
Poate că oamenii ne judecă. Poate că unii nu ne înțeleg. Poate că uneori nici cei apropiați nu mai au răbdare cu noi. Dar Hristos ne vede și, atunci când ne apropiem de El cu sinceritate, mila Lui ne întâmpină înainte chiar ca noi să știm să cerem.
Apoi se întâmplă ceva care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Se apropie seara.
Mulțimea este departe de casă.
Ucenicii văd problema și vin la Iisus cu o soluție care pare foarte logică: „Locul este pustiu și vremea iată a trecut; slobozește mulțimile ca să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare.”
Cu alte cuvinte: „Doamne, problema aceasta nu mai este a noastră. Trimite-i să se descurce singuri.”
Dar Hristos le răspunde:
„N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce.”
Ce cuvinte extraordinare!
Ucenicii văd lipsa. Hristos vede posibilitatea.
Ucenicii văd cinci pâini și doi pești. Hristos vede ceea ce poate face Dumnezeu cu ele.
Ucenicii spun: „Nu avem.”
Hristos spune: „Aduceți-Mi ce aveți.”
Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale Evangheliei.
De multe ori și noi venim înaintea lui Dumnezeu spunând: „Doamne, nu am destul. Nu am destulă putere. Nu am destulă credință. Nu am destulă răbdare. Nu știu să mă rog. Nu pot să iert. Nu pot să schimb nimic.”
Iar Hristos ne răspunde, parcă, la fel ca Apostolilor:
„Aduceți-Mi ce aveți.”
Nu trebuie să ai cinci pâini dacă ai doar una.
Nu trebuie să ai o credință mare dacă astăzi ai doar o credință mică și tremurătoare.
Nu trebuie să ai o rugăciune desăvârșită dacă poți spune doar: „Doamne, ajută-mă!”
Nu trebuie să fii un om fără păcat pentru a veni la Dumnezeu. Trebuie doar să vii cu ceea ce ai.
Poate ai puțină credință.
Adu-I-o lui Hristos.
Poate ai o inimă rănită.
Adu-I-o lui Hristos.
Poate ai o viață care pare că s-a risipit în greșeli și alegeri neinspirate.
Adu-I-o lui Hristos.
Poate ai doar două minute de rugăciune pe zi.
Adu-I-le lui Hristos.
Poate ai doar cinci pâini și doi pești.
Adu-le lui Hristos.
Minunea nu începe atunci când avem mult. Minunea începe atunci când Îi punem lui Dumnezeu în mâini ceea ce avem.
Dumnezeu nu ne cere ceea ce nu avem. Dar ne cere să nu păstrăm pentru noi ceea ce putem dărui.
Apostolii au adus pâinile și peștii. Erau puține. Ridicol de puține în comparație cu nevoia acelei mulțimi. Dar în mâinile lui Hristos, puținul a devenit suficient.
Aici se află una dintre cele mai mari taine ale vieții creștine: Dumnezeu nu are nevoie de mult pentru a face lucruri mari. Are nevoie de puținul nostru oferit cu iubire.
O mamă care se roagă pentru copilul ei poate părea că face puțin.
Un tată care își învață copilul să spună „Tatăl nostru” poate părea că face puțin.
Un creștin care aprinde o lumânare pentru un om bolnav poate părea că face puțin.
Un om care iartă atunci când ar avea toate motivele să se răzbune poate părea că face puțin.
Un bătrân care se roagă în liniștea casei sale pentru lumea întreagă poate părea că face puțin.
Dar Dumnezeu poate înmulți acel puțin.
O rugăciune spusă cu credință poate schimba o inimă.
Un cuvânt bun poate salva un om de la deznădejde.
O iertare poate reface o familie.
O faptă de milostenie poate reda unui om demnitatea.
Un copil crescut în credință poate deveni, peste ani, un om prin care Dumnezeu va schimba viețile altora.
Nu disprețuiți niciodată puținul pe care îl puteți face pentru Dumnezeu.
Poate că nu poți construi o biserică, dar poți aprinde o lumânare.
Poate că nu poți ajuta o mulțime, dar poți ajuta un om.
Poate că nu poți schimba lumea, dar poți schimba ziua unui om care suferă.
Poate că nu poți face lucruri extraordinare, dar poți face lucrurile obișnuite cu o iubire extraordinară.
Și atunci Hristos poate începe minunea.
Evanghelia ne spune că Iisus a poruncit mulțimii să șadă pe iarbă, apoi a luat cele cinci pâini și cei doi pești, a privit spre cer, a binecuvântat și a frânt pâinile.
Observați gesturile Mântuitorului.
A luat. A binecuvântat. A frânt. A dat.
Aceste patru gesturi sunt, într-un fel, imaginea întregii vieți creștine.
Dumnezeu ia ceea ce Îi oferim.
Îl binecuvântează.
Îl transformă.
Și apoi ni-l dă înapoi spre folosul celorlalți.
Așa se întâmplă și cu viața noastră.
Îi oferim lui Dumnezeu timpul nostru, iar El îl binecuvântează și îl transformă în slujire.
Îi oferim suferința noastră, iar El o poate transforma în răbdare și înțelepciune.
Îi oferim pocăința noastră, iar El o transformă în iertare.
Îi oferim puțina noastră credință, iar El o poate transforma în nădejde.
Îi oferim inima noastră, chiar dacă este rănită și imperfectă, iar El începe să o vindece.
Dar există și un alt înțeles al acestei minuni, unul care ne conduce direct spre Sfânta Euharistie.
Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și o dă mulțimii. Biserica a văzut întotdeauna în această minune o prefigurare a Cinei celei de Taină și a Sfintei Liturghii. Nu întâmplător, în centrul vieții Bisericii se află pâinea prefăcută, prin lucrarea Duhului Sfânt, în Trupul lui Hristos.
Mulțimea din pustie a primit pâine și s-a săturat pentru o vreme.
Noi venim la Sfânta Liturghie și primim Trupul și Sângele lui Hristos, pentru viața veșnică.
Aceasta este diferența dintre hrana care susține trupul și Hrana care dă viață sufletului.
Omul poate mânca în fiecare zi și totuși să rămână flămând în adâncul inimii.
Poate avea o masă bogată și un suflet gol.
Poate avea tot ceea ce își dorește lumea și să nu aibă pace.
De aceea, cea mai mare minune a acestei Evanghelii nu este doar faptul că cinci pâini au devenit suficiente pentru mii de oameni. Cea mai mare minune este că Hristos ne descoperă că adevărata foame a omului nu poate fi potolită decât prin apropierea de Dumnezeu.
Și aici ajungem la o întrebare pe care fiecare dintre noi trebuie să și-o pună:
Cu ce îmi hrănesc sufletul?
Cu ceasuri întregi petrecute pe internet?
Cu știri care mă neliniștesc?
Cu certuri și judecăți?
Cu comparații?
Cu dorința de a avea mai mult?
Cu preocuparea continuă pentru ceea ce spun ceilalți despre mine?
Sau cu rugăciune?
Cu Sfânta Scriptură?
Cu Sfânta Liturghie?
Cu Spovedanie și Împărtășanie?
Cu fapte bune?
Cu iertare?
Cu iubire?
Poate că uneori ne mirăm că sufletul nostru este gol, deși nu ne întrebăm niciodată cu ce îl hrănim.
Nu poți hrăni sufletul doar cu lucrurile lumii și apoi să te întrebi de ce nu ai pace.
Sufletul a fost creat pentru Dumnezeu.
Și numai Dumnezeu îl poate sătura deplin.
La sfârșitul minunii, Evanghelia ne spune că toți au mâncat și s-au săturat. Nu câțiva. Nu cei mai vrednici. Nu cei care au ajuns primii.
Toți.
Așa este și iubirea lui Dumnezeu.
Hristos nu vine pentru o categorie restrânsă de oameni. Nu vine doar pentru cei care se consideră vrednici. El vine pentru păcătoși, pentru bolnavi, pentru cei căzuți, pentru cei care s-au îndepărtat, pentru cei care nu mai știu să se roage.
El vine pentru noi.
Dar Evanghelia ne mai spune ceva: după ce toți s-au săturat, Apostolii au strâns douăsprezece coșuri pline cu firimiturile rămase.
Dumnezeu nu este Dumnezeul risipei.
La Dumnezeu, nimic din ceea ce este binecuvântat nu se pierde.
Poate că și în viața noastră există „firimituri” pe care le considerăm fără valoare: o experiență dureroasă, o suferință veche, o greșeală din trecut, o întâlnire care ne-a schimbat, o perioadă grea prin care am trecut.
Și Dumnezeu poate lua chiar și aceste „firimituri” și le poate transforma în ceva folositor.
Uneori, omul care a suferit devine cel mai bun mângâietor.
Omul care a fost iertat învață să ierte.
Cel care a cunoscut singurătatea învață să observe singurătatea altuia.
Cel care a căzut și s-a ridicat poate întinde mâna celui care încă se află la pământ.
Nimic nu este pierdut atunci când este pus în mâinile lui Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
Poate că astăzi ai venit aici cu sentimentul că ai prea puțin.
Prea puțină credință.
Prea puțină putere.
Prea puțină speranță.
Prea puțină răbdare.
Poate că ai venit cu o familie care are probleme, cu un copil pentru care te rogi de ani de zile, cu o boală pe care nu o mai poți duce, cu o durere despre care nu vorbești nimănui.
Nu pleca de aici spunând: „Nu am destul.”
Pleacă spunând:
„Doamne, acesta este puținul meu. Îl pun în mâinile Tale.”
Asta este tot ce ne cere Dumnezeu.
Adu-I cele cinci pâini și cei doi pești ai tăi.
Adu-I rugăciunea ta.
Adu-I familia ta.
Adu-I copilul tău.
Adu-I boala ta.
Adu-I frica ta.
Adu-I păcatul tău și pocăința ta.
Adu-I chiar și neputința ta de a te ruga.
Și spune-I:
„Doamne, eu nu pot. Dar Tu poți.”
Iar dacă vom face acest lucru cu credință, vom descoperi că minunea Evangheliei nu s-a încheiat acum două mii de ani, într-un loc pustiu din Galileea.
Minunea continuă.
Continuă de fiecare dată când un om se întoarce la Dumnezeu.
Continuă de fiecare dată când un păcătos se pocăiește.
Continuă de fiecare dată când un suflet primește iertare.
Continuă de fiecare dată când un om flămând primește pâine.
Continuă de fiecare dată când un om singur găsește iubire.
Și continuă, mai ales, în fiecare Sfântă Liturghie, când Hristos Însuși ne cheamă la masa Sa și ne oferă nu doar pâine, ci pe Sine Însuși, ca hrană pentru viața veșnică.
De aceea, poate că cea mai importantă întrebare a acestei duminici nu este:
„Câte pâini avem?”
Ci:
„În ale cui mâini le punem?”
Dacă le păstrăm doar pentru noi, vor rămâne puține.
Dacă le punem în mâinile lui Hristos, pot deveni hrană pentru mulți.
Dacă păstrăm iubirea doar pentru noi, ea se micșorează.
Dacă o dăruim, ea se înmulțește.
Dacă păstrăm iertarea doar ca pe o idee, nu schimbă nimic.
Dacă iertăm cu adevărat, Dumnezeu poate vindeca o familie.
Dacă ținem credința doar în sufletul nostru, fără să o trăim, ea poate rămâne neroditoare.
Dacă o punem în mâinile lui Dumnezeu și o transformăm în faptă, ea poate deveni lumină pentru alții.
Să plecăm, așadar, din această Sfântă Liturghie cu o rugăciune simplă:
„Doamne, nu am mult. Dar ceea ce am Îți dau Ție. Ia puțina mea credință și înmulțește-o. Ia puțina mea iubire și fă-o mai mare. Ia puțina mea putere și folosește-o pentru binele altora. Ia viața mea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, cu lumină și cu întuneric, și binecuvânteaz-o. Iar ceea ce eu nu pot să fac, fă Tu.”
Pentru că în mâinile noastre cinci pâini și doi pești rămân puține.
Dar în mâinile lui Hristos, puținul nostru poate deveni suficient.
Și atunci vom înțelege că minunea nu începe când avem totul.
Minunea începe atunci când Îi dăm lui Dumnezeu ceea ce avem.
Amin.
