Există locuri în lume care au devenit cunoscute datorită unor împărați, unor conducători sau unor mari cuceritori. Au fost ridicate palate, cetăți și monumente pentru ca oamenii să-și amintească de puterea celor care le-au construit. În Egiptul creștin al primelor veacuri s-a întâmplat însă ceva cu totul aparte: în jurul mormântului unui mucenic s-a dezvoltat o adevărată cetate, iar numele acelui om, Sfântul Mare Mucenic Mina, a rămas viu peste veacuri.
La aproximativ cincizeci de kilometri sud-vest de Alexandria, într-o regiune aflată odinioară la marginea deșertului, se găsea Abu Mena, unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj ale creștinismului timpuriu. Aici se afla mormântul Sfântului Mina, soldatul roman care își mărturisise credința în Hristos și primise moarte mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor. Vestea despre acest loc s-a răspândit treptat, iar oameni veniți din regiuni îndepărtate au început să călătorească pentru a se ruga la mormântul său și pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului.
Cu timpul, locul a căpătat o înfățișare pe care puțini și-ar fi putut-o imagina la început. Au fost ridicate biserici, s-a construit un baptisteriu, au apărut spații pentru găzduirea pelerinilor, băi, ateliere, cisterne pentru apă și locuințe. În jurul centrului religios s-a dezvoltat o așezare în care oamenii puteau să trăiască, să muncească și să-i primească pe cei veniți de departe. Abu Mena devenise mai mult decât un loc de rugăciune; era o comunitate creștină care își organizase întreaga existență în jurul cinstirii unui mucenic.
Când privim această pagină din istoria creștinismului, merită să ne oprim asupra unui amănunt care spune foarte multe despre credința oamenilor de atunci. Pelerinii veneau de departe, uneori după călătorii lungi și obositoare, iar cei care locuiau în apropierea sanctuarului le ofereau locuri de odihnă și posibilitatea de a-și continua drumul în siguranță. Credința nu rămânea închisă între zidurile bisericii, ci se prelungea în felul în care oamenii îi primeau pe ceilalți.
Aici găsim una dintre cele mai frumoase întrebări pe care viața Sfântului Mina ni le poate adresa astăzi: ce se construiește în jurul credinței noastre?
Trăim într-o vreme în care avem biserici frumoase, lăcașuri de cult renovate, picturi noi și mijloace moderne prin care putem transmite slujbele celor care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie. Toate acestea au rostul și frumusețea lor, însă rămâne o întrebare la care fiecare comunitate creștină trebuie să răspundă prin propria existență: ce găsește omul atunci când intră în mijlocul nostru?
Să ne imaginăm un om care intră într-o biserică într-o dimineață de duminică. Poate că a pierdut pe cineva drag, poate că se întoarce de la o perioadă grea din viață sau poate că a venit pentru prima dată după mulți ani. Nu cunoaște pe nimeni și nici nu știe prea bine cum să se apropie de ceilalți. Stă undeva mai retras, ascultă slujba și pleacă fără să fi schimbat vreun cuvânt cu cineva. Pentru comunitate, prezența lui poate trece neobservată, însă pentru acel om întâlnirea cu ceilalți ar fi putut însemna începutul unei apropieri de care avea mare nevoie.
Nu știm câți oameni au trecut prin astfel de momente în bisericile noastre, dar știm că în spatele multor chipuri se ascund încercări despre care nu se vorbește. Sunt oameni care își duc singuri suferințele, părinți îngrijorați pentru copiii lor, bătrâni care nu mai au pe nimeni aproape și tineri care caută un rost într-o lume în care au la dispoziție foarte multe informații, dar tot mai puține repere sigure.
O biserică vie trebuie să fie locul în care acești oameni pot găsi apropiere și înțelegere, iar comunitatea care se adună în jurul Sfântului Altar este chemată să transforme rugăciunea în grijă față de aproapele. Nu putem vorbi despre iubirea creștină și să rămânem indiferenți atunci când cineva de lângă noi are nevoie de ajutor. Nu putem cinsti memoria mucenicilor și să uităm că fiecare om care ne trece pragul poartă în suflet o poveste pe care poate nu o cunoaștem.
Cetatea Abu Mena a crescut în jurul mormântului Sfântului Mina, iar vestigiile ei păstrează și astăzi mărturia unei comunități care a înțeles că pelerinul avea nevoie de mai mult decât un loc în care să se închine. Avea nevoie de adăpost, de odihnă și de oameni care să-l primească. Tocmai această dimensiune a așezării merită redescoperită, pentru că ne amintește că viața creștină se desfășoară și în afara momentelor de rugăciune, în felul în care ne purtăm unii cu alții.
Astăzi, ruinele vechiului centru de pelerinaj din Egipt sunt recunoscute ca parte a patrimoniului mondial UNESCO. Din marile construcții au rămas fundații, ziduri și urme ale unei așezări care odinioară primea oameni din lumea creștină a Mediteranei. În spatele acestor vestigii se află însă o istorie care nu aparține numai arheologilor, ci și nouă, celor care continuăm să mărturisim credința în Hristos.
Sfântul Mina nu a lăsat în urma sa un imperiu și nici o cetate ridicată prin puterea armelor. A lăsat mărturia unei vieți închinate lui Dumnezeu, iar oamenii care au venit să se roage la mormântul său au construit, în timp, o comunitate în jurul acestei mărturii.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții pe care le putem desprinde din istoria vechiului Abu Mena: un sfânt pleacă din lumea aceasta, dar credința mărturisită de el continuă să adune oameni, să le apropie inimile și să dea naștere unor locuri în care nimeni nu ar trebui să se simtă străin.
La sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Mina, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să avem biserici în care oamenii să se poată ruga în pace și comunități în care să găsească dragoste, sprijin și bunătate. Iar atunci când cineva va veni la noi apăsat de o încercare, să nu găsească doar ușa deschisă a lăcașului de cult, ci și inimi dispuse să-l primească.
Pentru că o comunitate creștină se zidește cu adevărat atunci când oamenii care se adună în jurul Sfântului Altar învață să rămână aproape unii de alții și după ce se termină slujba.
