Sunt Evanghelii pe care le auzim de multe ori, dar care, dacă le ascultăm cu inima deschisă, parcă își schimbă de fiecare dată chipul. Pescuirea minunată este una dintre ele. O știm, o putem povesti aproape fără să ne mai gândim, însă în spatele mrejelor pline de pește se află un om obosit, un om care muncise toată noaptea și care, la începutul unei noi zile, nu avea în fața lui decât mreje goale.
Petru nu era la începutul vieții. Era pescar, cunoștea lacul, știa cum se comportă apa, știa unde se găsește peștele și, după o noapte întreagă de muncă, știa și când trebuie să se oprească. În mintea lui, lucrurile erau simple: pescuise cât putuse, nu prinsese nimic, acum trebuia să-și spele mrejele și să se întoarcă acasă.
Așa arată uneori și viața noastră.
Ne străduim, muncim, ne facem datoria, ne creștem copiii, ne îngrijim părinții, mergem la serviciu, plătim ceea ce avem de plătit, încercăm să fim oameni buni, iar după ani întregi de alergare ajungem într-un moment în care ne uităm la tot ce am făcut și ne întrebăm de ce sufletul nostru a rămas totuși atât de gol.
Avem lucruri, dar nu avem întotdeauna liniște.
Avem oameni în jurul nostru, dar uneori ne simțim singuri.
Putem vorbi cu oricine, aproape oricând, prin telefon, prin internet, prin rețele sociale, și totuși sunt seri în care omul se așază pe marginea patului și descoperă că nu are cui să-i spună ce îl doare cu adevărat.
Petru cunoștea golul acesta într-o formă foarte simplă: mreaja era goală.
Atunci apare Hristos.
Nu-l întâlnește pe Petru într-un moment în care acesta se simțea puternic, victorios și mulțumit de sine. Îl găsește obosit, după o noapte fără rod, tocmai când își strângea lucrurile și se pregătea să plece.
Hristos intră în corabia lui Petru și îi cere să se întoarcă spre apă, să meargă din nou la adânc și să arunce mreaja.
Petru știa că noaptea fusese pierdută. Știa ce făcuse, știa ce încercase și, probabil, avea toate argumentele unui om cu experiență. Totuși, spune: „După cuvântul Tău, voi arunca mreaja”.
Aici începe minunea.
Nu în momentul în care corabia se umple de pește, ci în clipa în care Petru acceptă să aibă încredere într-un cuvânt care îi cere să mai încerce o dată.
Cred că fiecare dintre noi a avut în viață o astfel de mreajă goală.
Ai crescut un copil și ai făcut tot ce ai știut mai bine, iar într-o zi ai descoperit că acel copil s-a îndepărtat de Dumnezeu și poate chiar de tine. Ai stat lângă un om bolnav, ai sperat, te-ai rugat, ai cerut ajutorul celor din jur, iar boala a continuat. Ai încercat să salvezi o căsnicie, să repari o relație, să te ridici după o pierdere, să o iei de la capăt după o cădere, iar uneori ai ajuns să spui în sinea ta că ai făcut tot ce se putea face.
Acolo, în locul acela în care omul simte că nu mai are ce încerca, vine cuvântul lui Hristos: „Mână la adânc”.
Nu pentru că Dumnezeu nu știe cât de obosiți suntem, ci tocmai pentru că știe.
Petru nu avea nevoie de o lecție despre pescuit. Avea nevoie să descopere că există o lucrare a lui Dumnezeu care începe dincolo de ceea ce poate vedea și controla omul.
De câte ori ne oprim noi exact înainte de minune?
Renunțăm la rugăciune pentru că răspunsul întârzie, încetăm să mai căutăm un om pentru că ne-a respins, lăsăm un copil în voia lui pentru că ni se pare că nu mai avem nicio influență asupra lui, iar uneori chiar ne îndepărtăm de Dumnezeu pentru că nu înțelegem de ce a îngăduit anumite lucruri în viața noastră.
Petru aruncă însă mreaja.
Și mreaja se umple atât de mult, încât ceilalți pescari trebuie să vină în ajutor.
Dar observați ce se întâmplă cu Petru.
În fața acestei minuni, el nu se umflă de mândrie și nu începe să se gândească la cât de bun pescar este. Cade la picioarele lui Iisus și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”.
Când omul Îl întâlnește cu adevărat pe Dumnezeu, începe să se vadă pe sine altfel.
Și tocmai atunci Hristos îi spune ceea ce schimbă pentru totdeauna direcția vieții lui: „De acum înainte vei fi pescar de oameni”.
Petru venise pentru pești și pleacă având o chemare.
Aici Evanghelia ajunge până la noi.
Pentru că există o mare diferență între a fi creștin doar pentru propria noastră liniște și a înțelege că Dumnezeu ne poate folosi pentru binele altui suflet.
Poate că una dintre întrebările cele mai serioase pe care ni le putem pune este aceasta: cine s-a apropiat de Dumnezeu pentru că m-a întâlnit pe mine?
Nu mă refer la cine am convins într-o discuție, nici la cine a acceptat argumentele noastre. Mă gândesc la omul care, văzându-ne, a simțit că mai există bunătate, că iertarea este posibilă, că un creștin poate fi un om în care să găsești adăpost, nu condamnare.
Lumea de astăzi are multe motive pentru care oamenii se îndepărtează de credință.
Unii au crescut fără Dumnezeu și nici nu au avut ocazia să-L cunoască. Alții au fost răniți de oameni care vorbeau despre credință, dar se purtau cu totul altfel. Sunt oameni care au pierdut pe cineva drag și au rămas cu întrebarea: „Dacă Dumnezeu există, de ce a îngăduit să se întâmple asta?” Există tineri care nu resping neapărat ideea de Dumnezeu, dar nu găsesc un om în jurul lor care să le arate cum arată credința trăită într-o lume reală.
Aici începe misiunea noastră.
Nu prin discursuri interminabile, ci prin felul în care ne purtăm cu omul din fața noastră.
Un copil își poate aminti peste ani că, atunci când a făcut o greșeală gravă, tatăl lui nu l-a umilit, ci l-a luat în brațe și i-a spus că se poate ridica.
O femeie poate redescoperi speranța după ce vede că cineva se roagă pentru ea fără să-i ceară nimic.
Un om care și-a pierdut credința poate începe să se întoarcă atunci când întâlnește un creștin care nu încearcă să-i demonstreze superioritatea, ci are răbdare să-i asculte întrebările.
Un tânăr poate păși din nou într-o biserică după ani de absență pentru că cineva, într-o zi oarecare, i-a spus: „Dacă vei avea vreodată nevoie, sunt aici”.
Nu știm niciodată cât de departe ajunge un asemenea cuvânt.
Oamenii uită multe dintre conversațiile noastre, însă rareori uită felul în care i-am făcut să se simtă într-un moment greu.
Poate că omul căruia i-ai întins mâna într-o zi nu ți-a spus niciodată ce a însemnat gestul acela pentru el, poate că o vorbă spusă fără să-i dai prea multă importanță a rămas în sufletul cuiva ani întregi, poate că o rugăciune făcută pentru un copil care se îndepărtase a fost, fără ca mama să știe, începutul unei întoarceri.
Viața noastră are multe lucruri ale căror urmări nu le vom vedea.
De aceea, Hristos ne cheamă să fim pescari de oameni.
Gândiți-vă puțin la această imagine. Pescarul aruncă mreaja în apă fără să vadă ce se întâmplă în adânc. El are încredere că ceea ce nu poate vedea există. Apoi așteaptă.
Așa lucrează și rugăciunea.
Așa lucrează și un cuvânt bun.
Așa lucrează și exemplul unei vieți trăite cu Dumnezeu.
Aruncăm mreaja și uneori nu vedem nimic. Continuăm să iubim, să ne rugăm, să fim aproape, iar Dumnezeu lucrează acolo unde ochii noștri nu pot pătrunde.
Poate că ai un fiu care nu mai vrea să audă despre credință. Roagă-te pentru el și păstrează-i locul în inima ta.
Poate că ai o fiică plecată departe, care și-a construit o altă viață și nu mai are timp pentru lucrurile pe care tu le-ai considerat cândva esențiale. Iubește-o și lasă-i să vadă în tine un om la care se poate întoarce.
Poate că ai un coleg care râde când aude vorbindu-se despre Dumnezeu. Nu știi ce se află în spatele acelui râs. Poate că, într-o zi, va avea nevoie de cineva care să-l asculte.
Poate că ai un vecin singur, un om pe lângă care treci în fiecare dimineață fără să știi nimic despre viața lui. O salutare spusă cu sinceritate, o oprire de câteva minute, un ajutor oferit la timp pot deveni uneori începutul unei schimbări pe care numai Dumnezeu o cunoaște.
A fi pescar de oameni înseamnă să vezi sufletul acolo unde lumea vede doar un om.
Înseamnă să nu te grăbești să-l închizi pe celălalt într-o etichetă.
Înseamnă să ai răbdare cu omul care încă nu înțelege.
Și mai înseamnă ceva, poate cel mai greu: să nu uiți că și tu ai fost cândva un om căutat de Dumnezeu.
Petru era păcătos și Hristos l-a chemat.
Nu după ce devenise perfect.
Nu după ce își rezolvase toate slăbiciunile.
Hristos l-a chemat așa cum era.
Asta înseamnă că și noi putem deveni lucrători ai lui Dumnezeu chiar în mijlocul propriilor noastre neputințe, dacă rămânem sinceri înaintea Lui și ne lăsăm schimbați.
Poate că uneori spunem: „Cine sunt eu ca să vorbesc altora despre Dumnezeu?”
Iar răspunsul îl găsim în Petru.
Era un om simplu, cu mâinile bătătorite de muncă, cu slăbiciuni și cu frici. A căzut, s-a ridicat, a plâns, a învățat, iar Dumnezeu a făcut din el un vestitor al Evangheliei.
Nu ni se cere tuturor să fim Apostoli. Fiecăruia îi este însă la îndemână o formă de mărturisire.
Pentru unul, aceasta înseamnă să-și țină familia aproape.
Pentru altul, să nu-și piardă bunătatea la locul de muncă.
Pentru altul, să se întoarcă acasă și să-și ceară iertare.
Pentru altul, să-și viziteze părinții cât încă îi mai are.
Pentru altul, să ia legătura cu un prieten de care s-a îndepărtat.
Iar pentru cineva poate însemna să intre pentru prima dată după mulți ani într-o biserică și să stea câteva minute în liniște.
Toate acestea pot deveni locuri în care Dumnezeu aruncă mreaja.
De multe ori ne imaginăm că trebuie să facem lucruri extraordinare pentru Dumnezeu, când El ne pune înaintea ochilor oameni concreți și ne cere fidelitate în lucrurile simple.
Un suflet poate fi câștigat printr-o viață întreagă de răbdare.
O familie poate fi ținută împreună printr-o iertare oferită la timp.
Un copil poate reveni la credință după ani de zile pentru că, în tot acel timp, a știut că mama lui s-a rugat pentru el.
Un om poate deschide din nou Biblia la șaizeci de ani pentru că, atunci când era tânăr, cineva i-a spus despre Dumnezeu fără să-l judece.
Noi nu vedem întotdeauna rodul.
Dar asta nu înseamnă că mreaja este goală.
Iubiți credincioși, poate că ar trebui să plecăm astăzi de aici cu un singur gând: în jurul nostru există oameni care se îneacă, iar Dumnezeu ne-a pus lângă ei.
Unii se îneacă în singurătate, alții în bani, în dependențe, în resentimente, în frica zilei de mâine, în pierderea sensului, în relații care îi rănesc. Sunt oameni care zâmbesc la serviciu și plâng în mașină înainte să intre în casă, oameni care par puternici și care, atunci când rămân singuri, nu mai știu încotro să privească.
Poate că Dumnezeu ne-a pus lângă unul dintre ei.
Și poate că ceea ce îi trebuie acelui om nu este o lecție despre credință, ci întâlnirea cu un creștin care chiar trăiește ceea ce spune.
Aici începe pescuirea minunată a zilelor noastre.
Nu pe lacul Ghenizaret, ci în casele noastre, în familiile noastre, la serviciu, pe stradă, în spitale, în autobuze, în comunitățile în care trăim.
Mreaja este în mâinile noastre.
Hristos este în corabie.
Iar adâncul este înaintea noastră.
Să avem curajul să o aruncăm.
Nu știm ce va aduce dimineața de mâine. Nu știm care dintre oamenii pentru care ne rugăm se va întoarce, când se va întoarce și prin ce împrejurare va începe drumul lui spre Dumnezeu. Știm însă că fiecare om are nevoie de cineva care să creadă că încă există drum spre casă.
Poate că acel cineva putem fi noi.
Și dacă, la capătul vieții, Dumnezeu ne va întreba ce am făcut cu ceea ce ne-a încredințat, mi-aș dori să putem spune: „Doamne, n-am știut să fac lucruri mari, dar am încercat să nu trec nepăsător pe lângă oamenii pe care i-ai pus în drumul meu; am mai aruncat mreaja când eram obosit, am mai aprins o luminiță când cineva stătea în întuneric, am mai spus o rugăciune când nu mai știam ce să fac și, dacă prin mine un singur suflet s-a apropiat puțin de Tine, atunci primește și puținul meu”.
Poate că aceasta este pescuirea pe care Hristos o așteaptă de la noi.
Nu numărul peștilor ne va spune dacă am fost credincioși chemării, ci dragostea cu care am aruncat mreaja.
Amin.
Trei lucruri cu care să rămânem
1. Când mreaja pare goală, să nu confundăm tăcerea lui Dumnezeu cu absența Lui.
Petru nu vedea nimic în apă, însă Hristos știa ce se afla în adânc. Uneori rodul vine după multă așteptare, iar credința ne ține mâinile pe mreajă până când Dumnezeu hotărăște clipa.
2. În jurul fiecăruia dintre noi există un suflet pe care îl putem apropia de Dumnezeu.
Poate fi cineva din familie, un coleg, un prieten sau un om pe care abia îl cunoaștem. Felul în care iubim, iertăm, ascultăm și rămânem aproape poate deveni pentru acel om prima întâlnire adevărată cu frumusețea credinței.
3. Să încercăm ca, până la sfârșitul vieții, măcar un om să poată spune despre noi: „Prin el am ajuns să-L caut pe Dumnezeu”.
Dacă Dumnezeu ne va dărui această bucurie, vom înțelege că o viață întreagă poate căpăta un sens nou printr-un singur suflet care s-a întors spre lumină.
