Fraților și surorilor,
Astăzi, Biserica ne pune înainte chipul Sfântului Pafnutie Egipteanul, unul dintre acei oameni ai pustiei care au înțeles că apropierea de Dumnezeu nu înseamnă fuga de oameni, ci dobândirea unei inimi capabile să-i privească pe ceilalți cu mai multă milă, cu mai multă răbdare și cu mai puțină grabă de a-i judeca.
Când auzim despre pustnici, despre posturile lor, despre rugăciunile lor de multe ceasuri și despre anii petrecuți în singurătate, avem uneori impresia că acești oameni au trăit într-o lume cu totul diferită de a noastră. Noi avem serviciu, familie, copii, griji, telefoane, facturi, oameni dificili, neînțelegeri și oboseală, iar pustnicul pare foarte departe de toate acestea.
Și totuși, dacă citim cu atenție viețile sfinților, descoperim că lupta lor fundamentală era aceeași cu lupta noastră.
Cum să nu lași răul să intre în inimă?
Cum să ierți?
Cum să nu te mândrești atunci când faci un lucru bun?
Cum să nu deznădăjduiești atunci când cazi?
Cum să-l privești pe omul care a greșit fără să-l reduci la greșeala lui?
Aici începe să ne vorbească Sfântul Pafnutie.
El a trăit în Egiptul pustiei, într-o vreme în care mii de oameni se retrăgeau în singurătate pentru a-și închina viața lui Dumnezeu. Pustia nu era însă un loc al comodității. Era un loc al luptei.
Acolo omul nu mai avea unde să fugă de propriile gânduri.
În lume putem să ne ocupăm mintea cu o mie de lucruri. Putem să muncim până la epuizare, să vorbim cu cineva, să plecăm undeva, să deschidem televizorul, să luăm telefonul în mână. Putem amâna întâlnirea cu noi înșine.
În pustie, omul rămânea cu Dumnezeu și cu propria lui inimă.
Și atunci începea adevărata luptă.
Sfântul Pafnutie a cunoscut această luptă și a înțeles ceva ce noi uităm foarte des: omul care se luptă cu păcatul are nevoie de adevăr, dar are nevoie și de milă.
Adevărul fără iubire poate deveni o piatră aruncată în celălalt.
Iubirea fără adevăr poate deveni o justificare a răului.
Creștinul este chemat să le țină împreună.
Să vadă păcatul fără să urască omul.
Să spună adevărul fără să umilească.
Să mustre atunci când este nevoie, dar să lase întotdeauna o ușă deschisă pentru întoarcere.
Această învățătură este cu atât mai importantă astăzi, când avem tendința de a judeca foarte repede.
Un om cade și îl condamnăm.
Un om greșește și îl definim prin greșeala lui.
Un om are un trecut greu și îi spunem că nu se mai poate schimba.
Vedem o singură pagină și credem că știm întreaga carte.
Dumnezeu vede cartea întreagă.
El vede și ceea ce a fost, și ceea ce este, dar vede și ceea ce poate deveni omul dacă se întoarce spre El.
Sfântul Pafnutie ne amintește că Dumnezeu nu privește omul numai prin prisma căderii lui.
Și dacă Dumnezeu are răbdare cu noi, cine suntem noi să nu avem răbdare cu ceilalți?
Este ușor să avem răbdare cu omul care ne iubește.
Este mai greu cu omul care ne provoacă.
Este ușor să iertăm o greșeală mică.
Este mai greu să iertăm o rană care încă doare.
Este ușor să spunem că iubim aproapele atunci când aproapele este asemenea nouă.
Mai greu este să-l iubim atunci când ne dezamăgește.
Acolo începe lucrarea creștină.
Sfântul Pafnutie ne învață și o altă lecție importantă: să nu confundăm asprimea față de noi înșine cu asprimea față de ceilalți.
Pustnicul poate fi foarte aspru cu propriile patimi, pentru că își cunoaște slăbiciunea și nu vrea să o hrănească.
Dar tocmai pentru că își cunoaște propria fragilitate, poate deveni milostiv față de omul care cade.
Noi facem adesea invers.
Suntem îngăduitori cu noi și aspri cu ceilalți.
Când greșim noi, avem explicații.
Când greșește altul, avem sentințe.
Când ne pierdem răbdarea, spunem că am fost obosiți.
Când altul își pierde răbdarea, spunem că este un om rău.
Când noi nu ne ținem de cuvânt, găsim motive.
Când altul nu își ține cuvântul, îl considerăm lipsit de caracter.
Sfântul Pafnutie ne cheamă să întoarcem această privire spre noi înșine.
Să ne vedem întâi propria inimă.
Pentru că omul care își vede propriile răni devine mai atent atunci când atinge rănile altuia.
Există o povestire cunoscută în tradiția pustiei despre un bătrân care a fost judecat de frați pentru o anumită greșeală. Frații au venit să-l judece, dar bătrânul, în loc să se apere, a rămas în tăcere și a suspinat. Un alt bătrân, văzându-l, a spus că dacă Dumnezeu l-ar fi judecat pe fiecare dintre noi cu aceeași măsură cu care noi îi judecăm pe ceilalți, cine ar fi putut rămâne în picioare?
Aceasta este una dintre marile probleme ale sufletului omenesc.
Ne place dreptatea atunci când este aplicată altora și mila atunci când este aplicată nouă.
Dar Evanghelia ne învață să cerem de la Dumnezeu ceea ce trebuie să învățăm și noi să oferim.
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”
Rostim această rugăciune atât de des încât există riscul să nu mai auzim ceea ce cerem.
Îi spunem lui Dumnezeu: „Iartă-mă în măsura în care și eu îi iert pe ceilalți.”
Cât de serioase sunt aceste cuvinte!
De aceea iertarea nu este un ornament al vieții creștine. Este parte din însăși inima rugăciunii noastre.
Sfântul Pafnutie, ca mulți dintre marii părinți ai pustiei, a înțeles că adevărata nevoință nu se vede doar în ceea ce mănânci sau în câte ore te rogi.
Se vede în felul în care te porți cu omul care te-a rănit.
Poți să postești și să fii plin de mânie.
Poți să mergi la biserică și să porți în inimă o ură veche.
Poți să știi multe rugăciuni și să nu poți spune „iartă-mă”.
Atunci nevoința rămâne la suprafață.
Dumnezeu vrea să ajungă în inimă.
De aceea, uneori, cea mai grea nevoință nu este să renunțăm la o mâncare, ci să renunțăm la dorința de a avea dreptate cu orice preț.
Cea mai grea rugăciune poate fi aceea în care îl pomenim înaintea lui Dumnezeu pe omul care ne-a făcut rău.
Cea mai grea jertfă poate fi un cuvânt bun spus atunci când am avea toate motivele să răspundem cu asprime.
Și poate că tocmai aici se vede dacă Evanghelia a început să pătrundă în noi.
Fraților,
există oameni care poartă răni vechi de ani de zile.
Au fost răniți în copilărie.
Au fost nedreptățiți în familie.
Au fost trădați de oameni în care au avut încredere.
Au fost părăsiți.
Au fost umiliți.
Unii dintre ei au învățat să trăiască mai departe, dar rana a rămas undeva în adânc.
Iar când întâlnesc un om care le amintește de ceea ce au trăit, reacția lor poate fi mai puternică decât ar înțelege cei din jur.
De aceea trebuie să fim atenți cu judecata.
Nu știm întreaga poveste a unui om.
Nu știm ce a plâns în singurătate.
Nu știm câte nopți a stat treaz.
Nu știm câte rugăciuni a spus fără să le audă nimeni.
Nu știm cât de greu îi este să facă ceea ce nouă ni se pare simplu.
Sfântul Pafnutie ne învață să privim omul cu discernământ.
Discernământul nu înseamnă să devenim suspicioși față de toți.
Înseamnă să nu tragem concluzii pripite.
Înseamnă să vedem fapta, dar să lăsăm loc pocăinței.
Înseamnă să punem limite atunci când este nevoie, fără să transformăm limita într-o condamnare a persoanei.
Înseamnă să putem spune: „Ceea ce ai făcut este greșit”, fără să spunem: „Tu nu mai poți fi altfel.”
Pentru că numai Dumnezeu cunoaște până la capăt taina unei inimi.
Și mai este ceva.
Sfântul Pafnutie ne învață că omul nu trebuie să aștepte să fie desăvârșit pentru a începe drumul către Dumnezeu.
Unii spun: „Când mă voi îndrepta, voi veni la biserică.”
„Când voi renunța la păcat, mă voi ruga.”
„Când voi deveni un om mai bun, voi începe să mă apropii de Dumnezeu.”
Dar aceasta este ca și cum un bolnav ar spune: „Când mă voi vindeca, voi merge la doctor.”
Venim la Dumnezeu tocmai pentru că suntem răniți.
Ne rugăm tocmai pentru că suntem slabi.
Mergem la biserică tocmai pentru că avem nevoie de vindecare.
Nu trebuie să ne prefacem înaintea lui Dumnezeu.
El știe deja cine suntem.
Putem să venim înaintea Lui cu toate slăbiciunile noastre și să spunem simplu:
„Doamne, nu știu să mă schimb singur. Ajută-mă.”
Aceasta poate fi începutul pocăinței adevărate.
Sfântul Pafnutie a trăit într-o vreme în care oamenii căutau pustia pentru a se întâlni cu Dumnezeu.
Noi trăim într-o vreme în care pustia poate fi chiar în mijlocul orașului.
Poți fi înconjurat de oameni și să fii singur.
Poți avea acces la mii de cuvinte și să nu mai auzi glasul inimii.
Poți primi sute de mesaje într-o zi și să nu ai cu cine să vorbești despre ceea ce te doare cu adevărat.
Poți avea o casă plină și un suflet gol.
De aceea avem nevoie de momente în care să ne retragem înaintea lui Dumnezeu.
Nu ne putem muta cu toții în pustie.
Dar putem să avem câteva minute în fiecare zi în care să lăsăm telefonul, zgomotul și graba și să stăm înaintea lui Dumnezeu.
Să-I spunem ce ne doare.
Să-I spunem unde am greșit.
Să-I spunem de cine ne este teamă.
Să-I spunem pe cine nu putem ierta.
Să-I spunem pentru cine ne rugăm.
Și apoi să tăcem.
Pentru că rugăciunea nu înseamnă numai să-I vorbim lui Dumnezeu.
Înseamnă și să învățăm să stăm înaintea Lui.
Poate că atunci vom începe să înțelegem ceea ce au înțeles sfinții pustiei: Dumnezeu nu ne cere să devenim oameni fără slăbiciuni peste noapte. Ne cere să nu ne despărțim de El în mijlocul slăbiciunilor noastre.
Fraților,
poate că astăzi fiecare dintre noi are în minte un om pe care îl judecă.
Poate este cineva din familie.
Poate este un coleg.
Poate este un vecin.
Poate este cineva care ne-a făcut o nedreptate.
Poate este cineva care ne-a rănit atât de tare încât nici nu vrem să-i mai auzim numele.
Să nu ne prefacem că rana nu există.
Dar să nu o transformăm în ură.
Să o ducem înaintea lui Dumnezeu.
„Doamne, Tu știi ce mi-a făcut. Tu știi cât mă doare. Nu pot să-l iubesc așa cum ar trebui. Ajută-mă măcar să nu-i doresc răul. Și, dacă este cu putință, vindecă-ne pe amândoi.”
Aceasta este o rugăciune adevărată.
Nu este o rugăciune perfectă.
Dar este sinceră.
Iar Dumnezeu lucrează cu sinceritatea omului.
Sfântul Pafnutie ne rămâne ca un îndemn la această lucrare tăcută a inimii.
Să fim mai atenți la sufletul nostru decât la greșelile celuilalt.
Să ne amintim cât de mult ne-a iertat Dumnezeu înainte să cerem socoteală aproapelui.
Să nu confundăm dreptatea cu răzbunarea.
Să nu confundăm adevărul cu asprimea.
Să nu confundăm smerenia cu disprețul de sine.
Și să nu confundăm pocăința cu deznădejdea.
Pocăința spune: „Am greșit, Doamne, dar mă întorc.”
Deznădejdea spune: „Am greșit și nu mai are rost să mă întorc.”
Biserica ne cheamă la prima cale.
Cât timp omul se întoarce către Dumnezeu, trecutul lui nu are ultimul cuvânt.
Ultimul cuvânt îl are mila lui Dumnezeu.
De aceea, în această zi în care îl cinstim pe Sfântul Pafnutie Egipteanul, să nu cerem doar să ne ajute în încercările noastre, ci să-i cerem ceva mai greu și mai folositor: să ne ajute să devenim oameni cu inimă.
O inimă care știe să spună „Doamne, miluiește”.
O inimă care poate recunoaște când a greșit.
O inimă care nu se grăbește să condamne.
O inimă care poate ierta fără să uite lecția răului.
O inimă care poate vedea omul dincolo de căderea lui.
Iar atunci când vom întâlni un om despre care ceilalți spun: „Nu se mai poate schimba”, să ne amintim că Dumnezeu nu privește niciodată omul cu măsura limitată cu care îl privim noi.
Ceea ce nouă ni se pare sfârșit poate fi, înaintea lui Dumnezeu, începutul întoarcerii.
Să ne rugăm, așadar, Sfântului Pafnutie să ne învețe răbdarea pustiei, chiar dacă noi trăim în mijlocul lumii, și să ne ajute să facem din inima noastră un loc în care Dumnezeu să poată lucra.
Iar când vom pleca din biserică, să luăm cu noi această întrebare simplă și grea: cum îl vede Dumnezeu pe omul pe care eu îl judec?
Poate că răspunsul la această întrebare va schimba felul în care privim pe cineva.
Și poate că, odată cu acel om, Dumnezeu va începe să schimbe și ceva în noi.
