Iubiți credincioși,
există în Evanghelie câteva cuvinte care par atât de simple, încât omul poate trece pe lângă ele fără să-și dea seama câtă viață se ascunde în ele. Hristos Se uită la ucenicii Săi și, prin ei, la fiecare dintre noi, și spune: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24). Nu spune doar „să creadă în Mine”, nu spune doar „să vorbească despre Mine”, nici măcar „să vină uneori la Mine”, ci folosește un cuvânt care presupune drum, desprindere, răbdare și mers împreună: „să-Mi urmeze Mie”.
Și atunci se naște întrebarea: unde trebuie să-I urmăm lui Hristos?
Ne-ar fi ușor să răspundem că trebuie să-L urmăm pe Tabor, acolo unde lumina slavei Sale i-a făcut pe ucenici să uite de toate și să spună: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici.” (Matei 17, 4). Acolo este frumusețe, acolo este lumină, acolo pare că omul nu mai are nicio nevoie, pentru că înaintea lui se deschide o clipă din slava lui Dumnezeu. Cine nu ar vrea să rămână pe Tabor? Cine nu și-ar dori o credință în care să simtă mereu bucurie, mângâiere, răspunsuri și lumină?
Dar Hristos nu rămâne pe Tabor.
Coboară.
Și după Tabor vine drumul spre Ierusalim.
Vine Ghetsimani.
Vine batjocura.
Vine judecata nedreaptă.
Vine Crucea.
Vine Golgota.
De aceea, dacă vrem să știm ce înseamnă cu adevărat „să-Mi urmeze Mie”, trebuie să privim nu doar spre Tabor, ci și spre Golgota. Pentru că Mântuitorul nu ne cheamă să-L urmăm numai în locurile în care este ușor să fii credincios. Ne cheamă să-L urmăm și atunci când credința costă, când iubirea nu este răsplătită, când binele este întâmpinat cu răutate, când adevărul nu este primit și când omul trebuie să aleagă între comoditatea proprie și fidelitatea față de Dumnezeu.
Aici începe greutatea cuvântului Evangheliei.
Pentru că fiecare dintre noi ar vrea să-L urmeze pe Hristos spre Tabor. Mult mai greu ne este să-I urmăm pașii atunci când drumul trece prin Golgota.
Și totuși, fără Golgota, Taborul rămâne doar o clipă.
Fără Cruce, Învierea nu poate fi înțeleasă.
Fără moartea omului vechi, nu poate exista învierea omului nou.
Aceasta este taina creștinismului pe care lumea o înțelege atât de greu: Dumnezeu nu ne promite o viață fără suferință, ci ne promite că suferința nu va avea ultimul cuvânt.
Poate că cineva ne-ar întreba: „Dar de ce trebuie să fie atât de greu? Pentru ce atâta cruce, atâta răbdare, atâtea încercări? Dacă Dumnezeu este iubire, de ce nu ne cheamă la o viață în care să fie mereu soare, sănătate, înțelegere și liniște?”
Este o întrebare omenească.
Și nu trebuie să ne fie rușine de ea.
Și ucenicii au avut momente în care nu au înțeles drumul lui Hristos. Petru însuși, atunci când Domnul a început să le vorbească despre Patimile Sale, s-a împotrivit și a spus: „Miluiește-Te de Tine, Doamne! Să nu Ți se întâmple Ție aceasta.” (Matei 16, 22). Petru Îl iubea, dar încă nu înțelegea iubirea Crucii.
Pentru om, Crucea pare pierdere.
Pentru Dumnezeu, Crucea devine drumul spre Înviere.
Noi vedem cuiul.
Dumnezeu vede ceea ce va veni după Cruce.
Noi vedem rana.
Dumnezeu vede vindecarea pe care o poate lucra prin ea.
Noi vedem nedreptatea.
Dumnezeu vede și libertatea cu care omul poate răspunde nedreptății fără să devină el însuși nedrept.
De aceea, atunci când Hristos spune „să-Mi urmeze Mie”, El nu ne spune că trebuie să căutăm suferința, să ne dorim necazurile sau să trăim într-o continuă tristețe. Creștinismul nu este o iubire bolnavă pentru durere. Hristos Însuși, în Ghetsimani, Se roagă: „Părinte, de voiești, treacă de la Mine paharul acesta.” (Luca 22, 42). Durerea nu devine bună doar pentru că este durere.
Dar atunci când paharul vine, când crucea se așază pe umerii noștri, când nu mai putem schimba ceea ce se întâmplă, creștinul are posibilitatea de a alege cum va trece prin toate acestea.
Poate trece singur, cu revoltă, cu ură și cu deznădejde.
Sau poate spune: „Doamne, nu înțeleg. Mi-e greu. Mi-e teamă. Dar nu vreau să plec de lângă Tine.”
Aceasta este urmarea lui Hristos.
Și crucea omului nu este întotdeauna ceea ce ne imaginăm.
Uneori este o boală pe care nu ai cerut-o.
Alteori este o familie în care există o rană veche.
Poate fi un copil care s-a îndepărtat.
Poate fi un soț sau o soție pe care nu mai știi cum să-i înțelegi.
Poate fi un părinte pe care trebuie să-l îngrijești tocmai atunci când tu însuți ești epuizat.
Poate fi o nedreptate pe care n-o poți repara.
Poate fi o viață întreagă în care ai muncit și totuși ai rămas cu foarte puține lucruri.
Poate fi o singurătate pe care nu o vede nimeni.
Poate fi chiar propria ta luptă cu un păcat pe care îl porți de ani de zile și de care vrei să scapi, dar care revine mereu.
Crucea nu arată la fel pentru fiecare.
Dar fiecare om are un loc în care este chemat să aleagă între Dumnezeu și propriul egoism.
Acolo se află Golgota lui.
Și poate că nu cuiele sunt cele mai grele.
Uneori cele mai grele spini sunt cuvintele.
Sunt cuvintele rudelor care te rănesc.
Sunt cuvintele unui prieten care te dezamăgește.
Sunt cuvintele unui copil care, după tot ce ai făcut pentru el, îți vorbește cu o duritate pe care nu ai fi crezut că o vei întâlni vreodată.
Sunt și cuvintele celor pe care i-ai iubit și care, într-o anumită zi, aleg să te rănească.
Atunci apare adevărata întrebare a Crucii: ce fac eu cu durerea aceasta?
Îi răspund cu aceeași durere?
Mă răzbun?
Țin minte ani întregi?
Sau încerc să fac ceea ce a făcut Hristos?
Să rămân în adevăr fără să mă transform în ură?
Să sufăr fără să urăsc?
Să iert fără să numesc răul bine?
Să mă rog pentru omul care m-a rănit chiar și atunci când inima mea încă doare?
Aceasta nu este ușor.
Și tocmai de aceea este cruce.
Priviți-L pe Hristos pe Golgota. Răstignit, batjocorit, înconjurat de oameni care Îl condamnau, El spune: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca 23, 34).
Aici se vede diferența dintre omul care trăiește după logica lumii și omul care Îl urmează pe Hristos.
Lumea spune: „Ți-a făcut rău? Fă-i și tu.”
Hristos spune: „Iartă.”
Lumea spune: „Nu uita niciodată.”
Hristos spune, prin întreaga Sa viață: „Nu lăsa răul să te transforme în ceea ce urăști.”
Lumea spune: „Apără-te cu orice preț.”
Hristos ne arată că există un moment în care adevărata putere nu stă în lovitura pe care o dai, ci în binele pe care refuzi să-l abandonezi chiar atunci când ești lovit.
Aceasta este Crucea.
Și, dacă suntem sinceri, aici ne este cel mai greu să-L urmăm.
Nu pe Tabor ne pierdem, ci acasă.
În discuțiile cu cei apropiați.
În familie.
La serviciu.
În relația cu omul care ne calcă pe nervi.
În momentul în care simțim că nu suntem apreciați.
Acolo Hristos întreabă: „Mă urmezi?”
Poate că cineva spune: „Eu nu pot.”
Și este adevărat că, singur, omul nu poate.
Crucea creștină nu este demonstrația forței personale. Nu ne mântuim pentru că devenim suficient de tari încât să suportăm orice. Ne mântuim prin harul lui Dumnezeu, la care răspundem cu libertatea și cu lucrarea noastră.
De aceea Hristos spune: „De voiește cineva…”
Aceste două cuvinte sunt esențiale.
„De voiește.”
Dumnezeu nu silește.
Nu îl trage pe om cu forța după El.
Nu îi anulează voința.
Nu îi transformă libertatea într-o obligație.
Îl cheamă.
Așteaptă.
Îi întinde mâna.
Și omul decide.
Aceasta face creștinismul atât de serios. Dumnezeu poate să ne cheme, dar nu ne poate iubi în locul nostru și nu poate alege în locul nostru.
Tu trebuie să spui „da”.
Tu trebuie să alegi.
Tu trebuie să începi.
Tu trebuie să te ridici atunci când ai căzut.
Tu trebuie să spui „Doamne, vreau să vin după Tine.”
Dar ce înseamnă, concret, să-L urmăm?
Înseamnă să începem acolo unde suntem.
Nu este nevoie să plecăm în pustie pentru a-I urma lui Hristos. Nu toți suntem chemați la aceeași viață. Unii au familie, alții au copii, alții au grijă de părinți, alții muncesc din greu și duc poveri pe care nu le vede nimeni. Calea lui Hristos se poate trăi și în lucrurile obișnuite, atunci când omul face acele lucruri cu Dumnezeu și după voia Lui.
Când îți crești copilul cu răbdare, Îl urmezi.
Când îți respecți soțul sau soția, chiar și într-o perioadă grea, Îl urmezi.
Când refuzi să răspunzi unei jigniri cu o altă jignire, Îl urmezi.
Când spui adevărul chiar dacă pierzi un avantaj, Îl urmezi.
Când nu iei ceea ce nu-ți aparține, deși ai putea să o faci fără să te prindă nimeni, Îl urmezi.
Când mergi la spovedanie după ce ai căzut, Îl urmezi.
Când te ridici din pat într-o dimineață în care sufletul este greu și spui „Doamne, ajută-mă să nu mă las”, Îl urmezi.
Hristos nu cere tuturor aceeași cruce, dar tuturor le cere să meargă cu El.
Și poate că tocmai aici trebuie să înțelegem ce este calea cea îngustă despre care vorbește Evanghelia.
Calea cea largă este ușoară pentru că omul nu trebuie să se lupte cu el însuși. Poate spune orice îi vine, poate face orice îi place, poate întoarce răul cu rău și poate trăi după toate dorințele lui. La început pare libertate.
Dar există o robie ascunsă în spatele acestei libertăți.
Omul ajunge să fie stăpânit de ceea ce nu mai poate refuza.
Mânia începe să-i conducă vorbele.
Banii încep să-i conducă alegerile.
Plăcerea începe să-i conducă viața.
Orgoliul îi dictează relațiile.
Frica îi decide viitorul.
Părerea celorlalți ajunge să fie mai importantă decât glasul conștiinței.
Și, după un timp, omul descoperă că nu mai este liber.
Calea îngustă cere ceva mai greu: să te lupți cu tine însuți.
Să spui „nu” atunci când toate din tine spun „da”.
Să te oprești înainte de cuvântul care va răni.
Vă recomandăm
Cum a devenit Isus Dumnezeu - Bart D. Ehrman
57,09 lei48,53 lei -15%
Să alegi adevărul atunci când minciuna te-ar scoate mai ușor din încurcătură.
Să ierți atunci când ai argumente suficiente ca să nu ierți.
Să te smerești atunci când ai putea să te răzbuni.
Aceasta este lepădarea de sine despre care vorbește Hristos. Nu înseamnă să te urăști. Înseamnă să nu mai faci din propriul ego stăpânul vieții tale.
Și atunci apare o întrebare pe care fiecare dintre noi trebuie să o ducă în inimă: ce cruce port eu și pentru cine o port?
Pentru că există și suferințe care nu ne apropie de Dumnezeu.
Poți suferi din cauza propriei mândrii și să spui că ai cruce.
Poți suferi pentru că ai făcut alegeri greșite și să spui că Dumnezeu te încearcă.
Poți suferi pentru că ai rănit oameni și acum culegi consecințele, fără să vrei să recunoști nimic.
Nu orice durere este Cruce în sensul Evangheliei.
Crucea devine drum creștin atunci când omul o poartă în adevăr, în pocăință și cu Hristos.
De aceea, uneori, cea mai mare cruce nu este ceea ce ți s-a întâmplat, ci omul care trebuie să devii după ceea ce ți s-a întâmplat.
Poate ai fost rănit.
Întrebarea este dacă vei deveni un om care rănește.
Poate ai fost nedreptățit.
Întrebarea este dacă vei deveni nedrept.
Poate ai fost trădat.
Întrebarea este dacă vei începe să trădezi.
Poate ai fost umilit.
Întrebarea este dacă vei umili.
Aceasta este lupta Crucii: să nu lași păcatul altuia să nască același păcat în tine.
Iubiți credincioși,
poate că unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le învățăm este că drumul cu Hristos nu ne duce întotdeauna acolo unde am fi vrut noi să ajungem. Uneori Îl urmăm și nu ni se deschide imediat ușa pe care o doream. Ne rugăm și răspunsul întârzie. Muncim și răsplata nu vine pe măsura efortului. Iubim și suntem răniți. Facem binele și primim, uneori, răul.
Și atunci apare ispita de a spune: „De ce să mai merg după Tine?”
Aici începe credința adevărată.
Nu atunci când totul merge bine.
Ci atunci când omul poate spune: „Nu înțeleg, dar rămân.”
Această rămânere este foarte importantă.
Pentru că există oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu cât timp Dumnezeu le răspunde după așteptările lor. Când viața se complică, credința lor se clatină. Dar Dumnezeu nu ne cheamă la o relație bazată pe conveniență.
Nu spunem: „Te urmez dacă îmi este bine.”
Spunem: „Te urmez pentru că ești Domnul meu, chiar și atunci când nu înțeleg drumul.”
Aceasta este dragostea care crește prin încercare.
Și încă ceva: drumul Crucii nu se termină la Cruce.
Aici este marea noastră nădejde.
Dacă Golgota ar fi fost ultimul cuvânt al lui Hristos, creștinismul ar fi fost doar povestea unei suferințe. Dar după Vinerea Mare vine Învierea.
De aceea, atunci când omul își poartă crucea cu Hristos, nu merge spre nimic.
Merge spre viață.
Hristos nu ne cere să ne răstignim pentru a rămâne pe cruce, ci pentru a muri păcatului și a învia împreună cu El.
Crucea este trecere.
Crucea este locul în care omul vechi este chemat să moară.
Crucea este și locul în care începe să se nască omul nou.
Când iubești după ce ai fost rănit, ceva vechi a murit în tine.
Când ierți după ce ai fost nedreptățit, ceva vechi a murit în tine.
Când renunți la răzbunare, la mândrie și la dorința de a avea întotdeauna ultimul cuvânt, ceva vechi moare.
Iar ceea ce se naște poate fi omul care seamănă mai mult cu Hristos.
Poate că noi așteptăm adesea de la Dumnezeu o viață fără Golgota.
El ne cheamă însă la o viață în care Golgota nu este fără sens.
Aceasta este diferența.
Nu ne spune că nu vom avea spini.
Ne învață să nu devenim spini pentru ceilalți.
Nu ne promite că nu vom primi lovituri.
Ne învață să nu răspundem loviturii cu aceeași ură.
Nu ne promite că nu vom plânge.
Ne promite că plânsul nu este sfârșitul.
Nu ne promite că nu vom pierde oameni și lucruri.
Ne învață să nu ne pierdem sufletul în pierderile acestei lumi.
Și, mai ales, nu ne promite o cale fără Cruce.
Ne promite că pe această cale El merge înaintea noastră.
Aceasta schimbă totul.
Pentru că nu suntem singuri pe Golgota noastră.
Când omul suferă, Hristos nu privește de la distanță.
El a trecut prin suferința omenească.
El a cunoscut batjocura.
El a cunoscut singurătatea.
El a cunoscut trădarea.
El a cunoscut nedreptatea.
Și tocmai de aceea poate spune: „Vino după Mine.”
Nu ne cheamă pe un drum pe care El nu l-a cunoscut.
Ne cheamă pe drumul pe care El Însuși a mers.
Dragi frați și surori,
poate că fiecare dintre noi ar trebui să se întoarcă în seara aceasta acasă cu o singură întrebare:
„Îl urmez cu adevărat pe Hristos sau Îl urmez doar atunci când drumul este luminos?”
Ce fac atunci când vine necazul?
Ce fac atunci când cineva mă rănește?
Ce fac atunci când nu primesc ceea ce am cerut?
Ce fac atunci când trebuie să iert?
Ce fac atunci când adevărul mă costă?
Ce fac atunci când trebuie să aleg între comoditate și ceea ce este drept?
Acolo se vede urma lui Hristos în viața noastră.
Nu în faptul că purtăm Crucea la gât, deși este bine să o purtăm cu evlavie, ci mai ales în felul în care purtăm crucea vieții.
Nu doar în faptul că spunem „Doamne, Doamne”, ci în faptul că încercăm să facem voia Lui.
Nu doar în faptul că venim la biserică, ci în ceea ce se întâmplă cu noi după ce ieșim pe ușa bisericii.
Pentru că putem avea Crucea la piept și răutate în inimă.
Putem avea icoane în casă și neiertare între pereții aceia.
Putem rosti rugăciuni și să trăim cu dorința de răzbunare.
Dar atunci trebuie să ne întoarcem din nou la cuvântul lui Hristos și să auzim: „Să-Mi urmeze Mie.”
Adică nu doar să porți semnul Crucii, ci să înveți viața Crucii.
Să iubești când iubirea costă.
Să ierți când iertarea doare.
Să rămâi în adevăr când minciuna ar fi mai ușoară.
Să păstrezi credința când nu înțelegi.
Să te rogi când sufletul este uscat.
Să mergi înainte când nu vezi încă lumina.
Și atunci, poate că înțelegem și cuvântul acela greu: „cine va vrea să-și scape sufletul său îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie îl va mântui.” (Marcu 8, 35).
Lumea ne învață să ne salvăm pe noi înșine cu orice preț.
Hristos ne învață că uneori trebuie să pierdem ceea ce este fals în noi pentru a salva ceea ce este adevărat.
Trebuie să pierdem mândria.
Trebuie să pierdem ura.
Trebuie să pierdem nevoia de răzbunare.
Trebuie să pierdem atașamentul bolnav față de lucruri.
Trebuie să pierdem dorința de a fi mereu apreciați.
Trebuie să pierdem, uneori, o imagine pe care ne-am construit-o despre noi înșine.
Și atunci sufletul începe să respire.
Pentru că adevărata pierdere nu este aceea că ai renunțat la un lucru pentru Hristos.
Adevărata pierdere este să câștigi lumea și să rămâi fără suflet.
De aceea Hristos întreabă: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă și să-și piardă sufletul?”
Ce-i folosesc banii dacă nu mai știe să iubească?
Ce-i folosește casa dacă nu mai există pace în ea?
Ce-i folosește succesul dacă nu mai poate dormi cu conștiința liniștită?
Ce-i folosește să aibă ultimul cuvânt dacă a pierdut omul pe care îl iubea?
Ce-i folosesc toate lucrurile dacă, în timp ce le-a adunat, s-a îndepărtat de Dumnezeu?
Iubiți credincioși,
Hristos nu ne spune: „Veniți după Mine pentru că drumul va fi ușor.”
Ne spune: „Veniți după Mine.”
Și, dacă Îl urmăm, vom trece și prin locuri luminoase, și prin locuri grele. Vom avea și Tabor, și Ghetsimani. Vom avea bucurii și vom avea încercări. Vom râde, vom plânge, vom câștiga, vom pierde, vom cădea și ne vom ridica.
Dar diferența o face întrebarea: cu cine merg?
Dacă merg singur, orice cruce este zdrobitoare.
Dacă merg cu Hristos, aceeași cruce poate deveni locul în care se schimbă sufletul.
De aceea, nu vă temeți de crucea voastră atunci când ea vine în viață. Nu o căutați, dar nici nu fugiți de ea cu prețul sufletului. Luați-o cu rugăciune, cu răbdare, cu adevăr și cu nădejde. Dacă puteți schimba un lucru, schimbați-l. Dacă puteți repara o nedreptate, reparați-o. Dacă puteți cere ajutor, cereți. Dacă puteți vindeca o relație, faceți primul pas. Dar acolo unde există o durere pe care nu o puteți îndepărta, puneți-o înaintea lui Dumnezeu și spuneți-I simplu:
„Doamne, aceasta este crucea mea. Nu știu să o port singur. Învață-mă să merg cu Tine.”
Și poate că atunci vom începe să înțelegem adevăratul sens al cuvintelor: „Să-Mi urmeze Mie.”
Nu pe un drum în care omul nu mai suferă, ci pe un drum în care nu mai suferă singur.
Nu pe un drum fără Golgota, ci pe drumul care trece prin Golgota și ajunge la Înviere.
Nu pe un drum în care omul își pierde viața, ci pe un drum în care, lepădându-se de omul vechi, începe să-și găsească adevărata viață în Hristos.
Și fericit este omul care, după tot ce va întâlni pe acest drum, va putea spune la sfârșit, cu toată smerenia:
„Doamne, am avut Taborul meu și am avut Golgota mea, am avut bucurii și am avut lacrimi, am căzut și m-am ridicat, dar am încercat să nu plec din urma Ta.”
Pentru că acolo unde omul merge cu Hristos, chiar și drumul Crucii devine drum spre casă.
Iar casa aceea este Împărăția lui Dumnezeu.
