Iubiți credincioși,
sunt cuvinte ale Mântuitorului pe care le-am auzit de multe ori și tocmai de aceea există primejdia să nu ne mai oprim asupra lor cu adevărat. Le știm, le putem spune aproape din memorie, dar uneori cele mai cunoscute cuvinte sunt și cele pe care le lăsăm să treacă pe lângă noi fără să ne mai atingă. Hristos spune: „Cine va vrea să-și mântuiască sufletul său – prin desfătări – pierde-l-va el; iar cine își va pierde sufletul său – prin necazuri – pentru Mine și pentru Evanghelie, acela se va mântui pe el. Căci ce va folosi omului de ar dobândi lumea și-și va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 35-37).
Este una dintre acele Evanghelii în care Hristos nu ne lasă să ne ascundem după lucrurile secundare ale vieții. Ne pune înainte ceea ce este esențial și ne obligă, dacă avem curajul să ascultăm până la capăt, să ne întrebăm pentru ce trăim. Pentru că omul își poate construi o viață întreagă în jurul unor lucruri care, la un moment dat, dispar. Poate munci zeci de ani, poate strânge bani, poate ridica o casă, își poate face o poziție, poate dobândi respectul oamenilor, poate aduna bunuri și poate ajunge să creadă că a reușit. Și totuși, într-o zi, se poate trezi înaintea unui adevăr pe care nu-l mai poate ocoli: toate acestea au fost ale lui pentru o vreme, însă sufletul este ceea ce duce cu el mai departe.
De aceea, întrebarea lui Hristos nu este o întrebare retorică menită să impresioneze. Este întrebarea fundamentală a existenței noastre: ce folos are să dobândești lumea dacă, în timp ce o dobândești, îți pierzi sufletul?
Omul modern este învățat să numere foarte multe lucruri. Numără banii din cont, anii de muncă, metri pătrați ai casei, rezultatele copiilor, realizările profesionale, oamenii care îl cunosc, numărul celor care îl urmăresc și reacțiile pe care le primește. Știe foarte bine cât costă aproape orice. Însă există un lucru pe care rareori îl mai evaluează: starea sufletului său.
Și poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale omului: a învățat să măsoare aproape totul, în afară de ceea ce are valoarea cea mai mare.
Sufletul nu are preț.
Nu pentru că ar fi al nostru în sensul posesiei, ci pentru că este darul lui Dumnezeu și partea cea mai adâncă a persoanei noastre, locul în care se poartă lupta dintre lumină și întuneric, dintre adevăr și minciună, dintre Dumnezeu și tot ceea ce încearcă să-I ia locul. De aceea, atunci când Hristos vorbește despre suflet, El nu vorbește despre un lucru oarecare pe care îl putem pierde și înlocui cu altceva. Vorbește despre ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu.
Și atunci înțelegem de ce toată osteneala creștinului pe pământ este legată de mântuirea sufletului.
Nu trăim doar ca să treacă anii peste noi. Nu venim pe lume numai pentru a munci, pentru a avea o casă, pentru a crește copii, pentru a îmbătrâni și apoi pentru a pleca. Toate acestea fac parte din viață, dar nu reprezintă întregul ei înțeles. În adâncul acestei existențe trecătoare se află o chemare mult mai mare: să ne împăcăm cu Dumnezeu, să ne curățim inima, să învățăm iubirea, să ne pocăim, să ne ridicăm după căderi și să ajungem la viața pe care Dumnezeu ne-o pregătește.
De aceea, un om poate părea foarte prosper înaintea lumii și poate fi, în același timp, sărac înaintea lui Dumnezeu.
Poate avea multe bunuri și puțină pace.
Poate avea o casă mare și o familie destrămată.
Poate avea bani și o inimă care nu mai știe să se bucure.
Poate avea succes și o conștiință apăsată.
Poate avea tot ceea ce și-a dorit și să nu mai știe pentru ce a trăit.
Hristos tocmai aici ne oprește.
Ne spune, într-un fel, să nu facem schimbul dintre ceea ce trece și ceea ce rămâne.
Fraților, fiecare om primește sufletul de la Dumnezeu și îl poartă prin această viață asemenea unei comori ascunse. Nu întotdeauna îi vede frumusețea. Uneori îl acoperă cu grijile zilei, cu păcate, cu ambiții, cu resentimente, cu teamă, cu iubirea exagerată pentru lucrurile materiale. Comoara rămâne acolo, dar omul încetează să o mai caute.
Este asemenea unui om care locuiește într-o casă plină de lucruri și a uitat unde și-a pus cel mai important lucru.
Știm să avem grijă de mașină. Știm să reparăm acoperișul atunci când plouă. Știm să zugrăvim pereții când se murdăresc. Știm să schimbăm hainele atunci când se învechesc. Știm să mergem la medic atunci când trupul doare. Dar când sufletul începe să doară, încercăm adesea să acoperim durerea cu alte lucruri. Mai multă muncă. Mai multe cumpărături. Mai multă distracție. Mai mult zgomot. Mai mult internet. Mai multe plecări. Și astfel sufletul rămâne tot neîngrijit.
Într-o zi însă, omul înțelege că nu poate fugi la nesfârșit de ceea ce este înăuntrul lui.
Poate să plece în alt oraș.
Poate să-și schimbe locul de muncă.
Poate să-și cumpere altă casă.
Poate să-și umple zilele până la refuz.
Dar dacă sufletul nu are pace, neliniștea pleacă împreună cu el.
De aceea, uneori Dumnezeu îngăduie să se oprească ceea ce noi am fi vrut să meargă înainte cu orice preț. O boală ne poate obliga să stăm. O pierdere ne poate face să regândim totul. O suferință poate deschide o ușă spre un loc din inimă pe care îl evitasem ani întregi. Un eșec poate să ne arate că ne-am sprijinit prea mult pe noi înșine.
Nu pentru că Dumnezeu se bucură de suferința noastră, ci pentru că omul, în liniște și în fragilitate, vede uneori mai limpede decât atunci când toate îi merg după plan.
Acolo poate începe întoarcerea.
Sufletul se primește de la Dumnezeu, se curăță prin baia Botezului și are nevoie să fie păstrat în curăție prin pocăință, rugăciune și faptele credinței. Dar cât de repede uităm lucrul acesta!
Am primit darul și ne purtăm ca și cum ar fi fost al nostru de la început.
Dumnezeu ne dă viața, iar noi ajungem să credem că timpul ne aparține.
Dumnezeu ne dă copii, iar noi îi tratăm uneori ca pe proprietatea noastră.
Dumnezeu ne dă sănătate și noi o consumăm fără măsură.
Dumnezeu ne dă oameni în jur și noi îi rănim.
Dumnezeu ne dă timp pentru pocăință și noi spunem mereu: „Mai târziu.”
Dar viața nu ne promite că acel „mai târziu” va veni.
Și tocmai de aceea cuvântul lui Hristos este atât de serios: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”
Pentru că există lucruri pe care le poți cumpăra din nou.
Un obiect pierdut poate fi înlocuit.
O casă poate fi reparată.
Banii se pot câștiga din nou.
Uneori chiar și o carieră pierdută poate fi reconstruită.
Dar timpul pierdut nu se întoarce, iar un suflet lăsat prea mult timp în neglijare poate ajunge într-o stare în care omul nici nu mai recunoaște cine a devenit.
Iubiți credincioși,
observați că Hristos vorbește și despre necazuri. Spune că cel care își pierde sufletul pentru El și pentru Evanghelie se va mântui.
Aici este una dintre tainele creștinismului: nu tot ceea ce ne doare trebuie privit ca o pierdere.
Există necazuri care ne zdrobesc și există necazuri care ne curățesc.
Există dureri care ne îndepărtează de Dumnezeu, dar există și dureri prin care ne apropiem mai mult de El.
Există suferințe pe care nu le-am fi ales niciodată și despre care nu vom înțelege poate niciodată pe deplin de ce au fost îngăduite. Dar putem alege ce facem cu ele.
Putem deveni mai amari sau mai adânci.
Putem deveni mai răi sau mai smeriți.
Putem să ne închidem sau să ne apropiem de Dumnezeu.
Crucea lui Hristos ne arată că suferința, deși rămâne durere, poate fi străbătută împreună cu Dumnezeu și poate primi un sens nou.
Creștinul nu caută necazul de dragul necazului. Nu își dorește suferință și nu trebuie să o romantizeze. Dar atunci când necazul vine, el poate spune: „Doamne, nu înțeleg de ce trec prin aceasta. Dă-mi puterea să nu-mi pierd sufletul.”
Aceasta este o rugăciune adevărată.
Pentru că uneori omul nu poate schimba ceea ce i se întâmplă, dar poate să se roage pentru ceea ce se întâmplă în el.
Poate că de aici începe adevărata luptă cu lumea.
Nu trebuie să ieși din lume ca să-ți mântuiești sufletul. Trebuie să înveți să nu aparții întru totul lucrurilor care trec.
Poți să ai bani fără ca banii să-ți fie dumnezeu.
Poți să ai o casă fără ca zidurile ei să devină centrul existenței tale.
Poți să muncești mult fără să uiți de familie.
Poți să ai succes fără să te închini succesului.
Poți să folosești tehnologia fără să devii robul ei.
Poți să ai o viață frumoasă fără să uiți că frumusețea acestei lumi este trecătoare.
Problema nu este întotdeauna ceea ce avem.
Problema este ceea ce fac lucrurile pe care le avem cu inima noastră.
Banul poate fi unealtă sau stăpân.
Casa poate fi adăpost sau idol.
Munca poate fi slujire sau poate deveni o fugă permanentă de noi înșine.
Până și familia, care este binecuvântare, poate deveni uneori un loc al posesivității atunci când uităm că oamenii de lângă noi sunt persoane încredințate nouă, nu proprietăți.
De aceea, mântuirea sufletului începe și prin ordinea iubirilor noastre.
Să iubim mai întâi pe Dumnezeu.
Apoi să-i iubim pe oameni pentru Dumnezeu.
Iar lucrurile să rămână lucruri, oricât de utile și de frumoase ar fi.
Există însă și o întrebare care ne privește foarte direct: cum știm dacă ne pierdem sufletul?
Uneori semnele sunt evidente, dar alteori ele apar atât de încet încât omul aproape că nu le observă.
Când nu mai ai timp pentru rugăciune, deși găsești timp pentru orice altceva, sufletul începe să slăbească.
Când nu mai simți nevoia de spovedanie și începi să consideri că nu ai nimic de îndreptat, ceva s-a închis în tine.
Când te obișnuiești cu păcatul și nu te mai doare, este un semn că sufletul trebuie cercetat.
Când poți să mergi la biserică și să rămâi plin de ură față de un om, trebuie să te întrebi ce ai primit și ce ai lăsat afară.
Când te interesează foarte mult cum arăți înaintea lumii, dar foarte puțin cum arăți înaintea lui Dumnezeu, există o problemă.
Când îți construiești imaginea, dar îți neglijezi conștiința, începi să pierzi tocmai lucrul pe care ar trebui să-l păzești cel mai mult.
Și poate că cel mai periculos moment este acela în care omul nu mai simte că are nevoie să se schimbe.
Atunci sufletul se poate obișnui cu ceea ce înainte îl durea.
De aceea, pocăința este atât de importantă.
Pocăința nu este umilirea omului, ci întoarcerea lui.
Nu este declarația că nu mai există nicio speranță, ci mărturisirea că vreau să mă întorc spre Dumnezeu.
Omul care se pocăiește spune: „Am greșit.”
Dar nu se oprește aici.
Spune și: „Vreau să mă schimb.”
Și apoi începe.
Poate încet.
Poate cu multe căderi.
Poate cu pași mici.
Dar începe.
Aceasta este diferența dintre regret și pocăință. Regretul poate rămâne în urmă. Pocăința merge înainte.
Și de aceea fericit este omul care își păzește sufletul.
Fericit este omul care, după ce a căzut, nu se ascunde de Dumnezeu.
Fericit este omul care nu se rușinează să spună: „Doamne, m-am îndepărtat. Ajută-mă să mă întorc.”
Fericit este omul care nu așteaptă să fie perfect pentru a veni la Dumnezeu.
Iubiți credincioși,
poate că ar trebui să schimbăm și felul în care ne gândim la succes.
Lumea ne întreabă adesea: „Ce ai realizat?”
Biserica ne întreabă altceva: „Ce ai făcut cu sufletul tău?”
Lumea ne întreabă cât ai câștigat.
Dumnezeu ne întreabă ce ai devenit.
Lumea se uită la ceea ce se vede.
Dumnezeu vede ceea ce este ascuns.
Lumea poate admira ceea ce ai construit.
Dumnezeu vede și temelia pe care ai așezat-o în inimă.
Și această întrebare ar trebui să ne însoțească nu doar la sfârșitul vieții, ci și acum, în fiecare etapă.
Ce am făcut cu anii pe care Dumnezeu mi i-a dat?
Ce am făcut cu familia mea?
Ce am făcut cu părinții mei?
Ce am făcut cu copiii mei?
Ce am făcut cu timpul meu?
Ce am făcut cu darurile mele?
Ce am făcut cu suferințele mele?
Ce am făcut cu sufletul meu?
Poate că la unele dintre aceste întrebări nu vom avea răspunsuri care să ne mulțumească. Tocmai de aceea avem nevoie de pocăință și de har. Dumnezeu nu ne cere să venim înaintea Lui cu un bilanț perfect, ci cu o inimă sinceră.
Și mai există o taină.
Uneori omul crede că își pierde sufletul atunci când renunță la ceva pentru Dumnezeu.
Renunță la o plăcere.
Renunță la o răzbunare.
Renunță la un păcat.
Renunță la o relație care îi face rău.
Renunță la o ambiție.
Renunță la nevoia de a avea ultimul cuvânt.
Renunță la dorința de a se răzbuna.
Și spune: „Am pierdut.”
Dar Hristos spune că tocmai aici începe câștigul.
Pentru că există pierderi care ne sărăcesc și există pierderi care ne eliberează.
Uneori trebuie să pierdem ceva din noi pentru a ne regăsi sufletul.
Trebuie să pierdem mândria pentru a primi smerenia.
Trebuie să pierdem ura pentru a putea iubi.
Trebuie să pierdem resentimentul pentru a găsi pacea.
Trebuie să pierdem iubirea exagerată pentru bani pentru a descoperi libertatea.
Trebuie să pierdem omul vechi pentru ca în noi să poată începe să crească omul nou.
Aceasta este logica Evangheliei, care pare întoarsă pe dos față de logica lumii, dar tocmai prin această aparentă răsturnare ne arată adevărul.
Dragi frați și surori,
în fiecare dimineață Dumnezeu ne dă o nouă zi, iar odată cu ea ne dă din nou posibilitatea de a ne îngriji sufletul. Nu știm câte zile avem. Tocmai de aceea nu trebuie să amânăm la nesfârșit lucrurile esențiale.
Poate că astăzi trebuie să ne spovedim.
Poate că astăzi trebuie să cerem iertare.
Poate că astăzi trebuie să ne împăcăm cu cineva.
Poate că astăzi trebuie să lăsăm deoparte un lucru care ne stăpânește.
Poate că astăzi trebuie să deschidem Evanghelia și să stăm câteva minute în liniște.
Poate că astăzi trebuie, pur și simplu, să-I spunem lui Dumnezeu adevărul despre noi.
Nu știm cât timp ne mai este dat.
Știm însă ce ni s-a încredințat.
Ne-a fost încredințată o viață.
Ne-a fost încredințat un suflet.
Iar într-o zi, când toate lucrurile pentru care am alergat vor rămâne în urmă, sufletul va fi cel care va sta înaintea lui Dumnezeu.
Atunci nu vom mai putea negocia.
Nu vom mai putea schimba sufletul cu bani.
Nu-l vom putea răscumpăra cu proprietăți.
Nu-l vom putea cumpăra cu reputație.
Nu-l vom putea înlocui cu realizări.
Și tocmai de aceea Hristos ne întreabă încă de acum: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”
Răspunsul este înfricoșător prin simplitatea lui: nimic.
Pentru că sufletul nu se poate cumpăra.
Se poate însă păzi.
Se poate curăți prin pocăință.
Se poate întări prin rugăciune.
Se poate hrăni prin Sfânta Împărtășanie, prin cuvântul lui Dumnezeu și prin faptele iubirii.
Se poate întoarce mereu la Hristos, atât timp cât omul încă are puterea să spună: „Doamne, nu vreau să Te pierd.”
Și poate aceasta este cea mai importantă rugăciune pe care o poate învăța un creștin.
Nu „Doamne, dă-mi tot ce vreau”, ci „Doamne, păzește-mi sufletul.”
Nu „Doamne, fă-mi viața fără necazuri”, ci „Doamne, nu mă lăsa să-mi pierd sufletul în necazurile vieții.”
Nu „Doamne, dă-mi lumea”, ci „Doamne, dă-mi puterea să nu schimb sufletul meu pentru lume.”
Iubiți credincioși, poate că lumea ne va învăța toată viața să adunăm. Evanghelia ne învață să păstrăm ceea ce nu se poate cumpăra. Iar dacă vom reuși să păstrăm sufletul viu înaintea lui Dumnezeu, atunci chiar și în sărăcie, chiar și în boală, chiar și în necaz, chiar și în anii în care multe dintre planurile noastre nu se vor împlini, nu vom fi oameni care au pierdut totul.
Pentru că omul care Îl are pe Hristos și își păzește sufletul are încă ceea ce contează cu adevărat.
De aceea, fericit este omul care înțelege vremea în care trăiește și nu-și vinde sufletul pentru ceea ce lumea îi promite.
Fericit este omul care își duce crucea cu răbdare, fără să-l piardă pe Dumnezeu pe drum.
Și fericit este omul care, la sfârșitul acestei vieți trecătoare, poate sta înaintea lui Hristos cu sufletul încă viu și să spună:
„Doamne, am avut puțin și am avut mult, am avut bucurii și am avut necazuri, am căzut și m-am ridicat, dar am încercat să nu-mi pierd sufletul. Iar dacă am rătăcit, m-am întors la Tine.”
