Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci vine într-o lume care privește crucea în moduri foarte diferite. Pentru creștin, Crucea este semnul iubirii lui Dumnezeu, semnul jertfei lui Hristos și al biruinței asupra morții. Pentru omul care privește lucrurile numai prin ceea ce este imediat folositor, Crucea poate părea un obiect vechi, o relicvă a unei lumi care ar trebui să rămână în trecut. Iar pentru unii dintre cei care vor să construiască o societate în care Dumnezeu să nu mai aibă niciun cuvânt de spus, Crucea a devenit chiar ceva incomod, ceva care trebuie ascuns, îndepărtat sau redus la o simplă chestiune privată.
Trăim într-o vreme în care auzim tot mai des că religia trebuie să rămână „în spațiul privat”, că icoanele nu-și mai au locul în anumite instituții, că simbolurile creștine trebuie scoase din anumite spații publice, că școala trebuie să vorbească despre orice, numai despre Dumnezeu să nu vorbească prea mult, că omul modern trebuie să fie eliberat de ceea ce generațiile dinaintea lui au considerat sfânt.
Trebuie să fim atenți însă la un lucru: libertatea religioasă și respectul față de oameni cu credințe diferite sunt lucruri firești într-o societate liberă. Creștinul nu are nevoie să-i umilească pe cei care nu cred, nici să-i oblige să creadă. Hristos nu Și-a impus niciodată Împărăția prin forță. Dar una este să respecți libertatea celuilalt și cu totul altceva este să ajungi să consideri credința creștină o rușine, Crucea un obiect care trebuie ascuns, iar numele lui Hristos ceva ce trebuie eliminat din viața comunității.
Aici este problema pe care sărbătoarea de astăzi ne-o pune înainte.
Ce facem cu Crucea?
O păstrăm doar la gât?
O lăsăm pe peretele bisericii?
O așezăm într-un sertar atunci când intrăm în școală, în spital, în instituție, la serviciu sau într-un loc în care ni se spune că Dumnezeu trebuie să rămână acasă?
Și, mai ales, putem să-L scoatem pe Hristos din spațiul public fără să-L scoatem, încetul cu încetul, și din propria noastră inimă?
Crucea nu este un ornament.
Nu este un accesoriu religios.
Nu este o podoabă pe care o purtăm pentru că așa am primit de la părinți.
Crucea este locul în care Dumnezeu ne-a arătat cât de mult iubește omul.
Pe Cruce, Hristos nu a răspuns urii cu ură. Nu a răspuns violenței cu violență. Nu S-a coborât de pe Cruce pentru a le demonstra oamenilor că are putere. A rămas acolo și Și-a dus până la capăt iubirea.
De aceea Crucea îi deranjează atât de mult pe cei care vor o lume fără Dumnezeu.
Pentru că Crucea nu vorbește numai despre Hristos.
Crucea vorbește și despre om.
Îi spune omului că nu este Dumnezeu.
Îi spune că libertatea lui are o limită: binele celuilalt.
Îi spune că trupul nu este un obiect pe care îl folosim după bunul plac.
Îi spune că adevărul nu se schimbă după interes.
Îi spune că puterea nu ne face mai mari decât ceilalți.
Îi spune că banul nu este măsura valorii unui om.
Îi spune că viața nu începe și nu se termină cu ceea ce putem cumpăra.
Și, poate cel mai greu lucru pentru omul contemporan, Crucea îi spune că există Cineva înaintea Căruia și omul puternic, și omul sărac, și conducătorul, și muncitorul, și profesorul, și elevul, și medicul, și pacientul stau cu aceeași măsură a sufletului.
În fața Crucii, măștile cad.
De aceea Crucea nu este comodă.
Nici pentru omul de ieri nu a fost comodă.
Nici pentru omul de astăzi.
Dar noi trebuie să înțelegem ceva: nu Crucea trebuie adaptată lumii. Omul trebuie să-și cerceteze viața înaintea Crucii.
Priviți ce se întâmplă cu generațiile tinere.
Un copil poate primi foarte multă informație și foarte puțină înțelepciune. Poate ști să folosească un telefon înainte să știe să spună o rugăciune. Poate afla în câteva secunde ce se întâmplă la mii de kilometri, dar poate ajunge să nu mai știe ce se întâmplă în sufletul lui. Poate vorbi cu sute de oameni pe internet și să nu mai aibă cu cine vorbi atunci când îl doare ceva cu adevărat.
Iar noi, adulții, ne mirăm apoi că tinerii sunt dezorientați.
Dar ce le-am dat?
Le-am dat informație.
Le-am dat tehnologie.
Le-am dat posibilitatea de a alege aproape orice.
Le-am spus să fie liberi.
Le-am spus să-și construiască singuri identitatea.
Le-am spus că trebuie să-și urmeze dorințele.
Dar le-am mai spus cine este omul?
Le-am mai spus pentru ce merită să trăiască?
Le-am mai spus că există adevăr?
Le-am mai spus că există păcat?
Le-am mai spus că există iertare?
Le-am mai spus că există Dumnezeu?
Pentru că un copil care nu primește răspunsul la aceste întrebări va căuta răspunsuri în altă parte. Iar lumea de astăzi este plină de oameni care sunt gata să-i ofere un sens, o ideologie, o identitate, o explicație și un scop, chiar dacă toate acestea îl îndepărtează de Dumnezeu.
De aceea Crucea trebuie să rămână în fața ochilor noștri.
Nu ca să obligăm pe cineva să creadă.
Ci ca să nu uităm noi înșine în Cine credem.
Dacă scoți Crucea din școală, problema cea mai mare nu este lemnul care a dispărut de pe un perete. Problema este ce pui în loc.
Dacă scoți icoana dintr-un spital, problema nu este doar că un obiect religios nu mai este acolo. Problema este ce îi mai spune omul bolnav despre suferință, despre speranță și despre moarte.
Pentru că omul care stă într-un pat de spital nu are nevoie numai de medicină. Are nevoie și de speranță.
Medicul îi poate spune ce se întâmplă cu trupul.
Dar cine îi răspunde atunci când întreabă: „De ce eu?”
Cine îi spune că viața lui nu și-a pierdut valoarea?
Cine îi spune că suferința lui nu înseamnă că Dumnezeu l-a abandonat?
Cine îi ține sufletul atunci când medicina nu mai poate promite nimic?
Crucea.
Nu ca substitut pentru medic.
Nu ca înlocuitor al tratamentului.
Ci ca mărturie că Dumnezeu nu a fugit din suferința omului.
Hristos a intrat în ea.
Aceasta este diferența uriașă dintre creștinism și o simplă filosofie despre suferință.
Dumnezeul nostru nu ne-a spus de undeva, dintr-un cer îndepărtat: „Suferiți și descurcați-vă.”
A coborât.
A luat trup.
A cunoscut foamea, oboseala, nedreptatea, trădarea, batjocura și durerea.
Și a ajuns pe Cruce.
De aceea, când omul suferă, poate privi spre Cruce și poate spune: „Doamne, Tu știi ce înseamnă să doară.”
Iar când un om moare, Crucea îi amintește creștinului că moartea nu are ultimul cuvânt.
De aceea nu putem transforma credința într-o chestiune rușinoasă pe care o ascundem atunci când intrăm în lume.
Am ajuns într-o situație ciudată: omul modern se teme să vorbească despre Dumnezeu în anumite locuri, dar nu se teme să vorbească public despre cele mai intime lucruri din viața lui. Își expune familia, trupul, problemele, opiniile, certurile și bucuriile în fața unor mii de necunoscuți, dar uneori îi este rușine să spună simplu: „Eu cred în Hristos.”
De ce?
Pentru că lumea ne-a învățat că anumite lucruri sunt „moderne”, iar credința este „învechită”.
Dar sărbătoarea de astăzi ne întreabă: cine este cu adevărat liber?
Omul care nu îndrăznește să-și mărturisească credința?
Omul care își schimbă valorile după ceea ce este acceptat în jurul lui?
Omul care se teme să spună adevărul pentru că ar putea pierde un avantaj?
Sau omul care poate sta în mijlocul unei lumi care gândește altfel și spune liniștit: „Eu cred în Hristos și încerc să-mi trăiesc viața după Evanghelie”?
Crucea este semnul acestei libertăți.
Dar trebuie să înțelegem bine libertatea creștină.
Libertatea nu înseamnă să faci tot ceea ce îți trece prin minte. Aceasta poate deveni foarte repede robie. Omul care nu-și poate controla furia este robul furiei. Cel care nu se poate opri din consum, din jocuri, din pornografie, din alcool, din căutarea validării pe internet sau din dorința de a avea mereu mai mult nu este un om liber, chiar dacă societatea îi spune că poate face „ce vrea”.
Creștinul privește libertatea altfel.
Este liber atunci când poate spune „nu” răului.
Este liber atunci când poate ierta.
Este liber atunci când poate pleca dintr-un loc în care toți îl împing spre compromis.
Este liber atunci când poate spune adevărul chiar dacă adevărul îl costă.
Este liber atunci când nu mai are nevoie de aprobarea lumii pentru a ști cine este.
Iar Crucea este drumul acestei libertăți.
Hristos nu ne-a promis o viață fără cruce.
Ne-a arătat cum să purtăm crucea fără să ne pierdem sufletul.
De aceea, poate că problema cea mai gravă nu este că unii vor să scoată Crucea din anumite spații publice.
Problema este când noi începem să o scoatem din propria noastră viață.
Când copilul nostru vede icoana doar la biserică, dar acasă vede ceartă.
Când îi spunem să se roage, dar noi nu ne rugăm.
Când îi spunem să fie cinstit, dar ne vede mințind.
Când îi spunem să nu judece, dar noi vorbim cu dispreț despre vecini.
Când îi spunem să ierte, dar păstrăm în noi dușmănii vechi.
Atunci Crucea de pe perete nu mai poate vorbi.
Pentru că viața noastră îi contrazice mesajul.
Crucea trebuie să fie și în casă, dar mai ales în felul în care trăim.
Un părinte poate pune cea mai frumoasă icoană în camera copilului, însă dacă acel copil nu vede niciodată rugăciune, răbdare, iertare și dragoste, icoana rămâne pentru el doar un obiect.
În schimb, atunci când copilul vede că tatăl își face semnul crucii înainte de a pleca la drum, când își vede mama rugându-se pentru el, când vede că părinții se împacă după o ceartă și cer iertare unul altuia, începe să înțeleagă ce înseamnă Crucea.
Acolo începe credința.
În familie.
În inimă.
În viața de fiecare zi.
Și apoi ea poate ieși în lume fără rușine.
De aceea, iubiți credincioși, să nu ne fie frică de lumea de astăzi.
Dar nici să nu ne prefacem că lumea nu se schimbă.
Se schimbă.
Valorile se schimbă.
Limbajul se schimbă.
Instituțiile se schimbă.
Educația se schimbă.
Tehnologia schimbă felul în care oamenii se întâlnesc, iubesc, muncesc și își cresc copiii.
Într-o asemenea lume, Biserica nu trebuie să fugă și nici să se ascundă.
Trebuie să mărturisească.
Cu demnitate.
Cu blândețe.
Cu adevăr.
Iar noi trebuie să învățăm din nou să purtăm Crucea fără rușine.
Nu ca pe o armă împotriva celuilalt.
Nu ca pe un semn al superiorității noastre.
Ci ca pe mărturia unei iubiri care a mers până la capăt.
Când cineva ne spune că Hristos nu mai are loc în lumea modernă, să ne amintim că lumea modernă, cu toată tehnologia ei, încă nu a găsit răspunsul la moarte.
Încă nu a găsit leacul pentru singurătate.
Încă nu a reușit să cumpere pacea inimii.
Încă nu poate cumpăra iubirea adevărată.
Încă nu poate opri timpul.
Încă nu poate face moartea să nu existe.
Și, mai ales, încă nu poate răspunde întrebării pe care fiecare om o poartă în adâncul lui: „Pentru ce trăiesc?”
Hristos răspunde.
Nu cu o teorie.
Cu propria Sa viață.
Cu Crucea.
Cu Învierea.
De aceea, Crucea rămâne.
Poate fi scoasă dintr-un perete.
Poate fi ignorată.
Poate fi batjocorită.
Poate fi declarată nepotrivită pentru anumite locuri.
Dar nu poate fi scoasă din istoria omenirii.
Și nici din inima celui care a înțeles ce s-a întâmplat pe Golgota.
Pentru că acolo, pe Cruce, Dumnezeu Și-a întins brațele către o lume care Îl respingea.
Și acele brațe rămân întinse și astăzi.
Către omul care crede.
Către omul care se îndoiește.
Către omul care a căzut.
Către omul care s-a îndepărtat.
Către tânărul care nu mai știe în cine să creadă.
Către părintele care nu mai știe cum să-și crească copilul.
Către omul bolnav care se teme.
Către omul bătrân care se simte singur.
Către cel care a greșit și nu mai are curaj să se întoarcă.
Crucea nu îi întreabă mai întâi cât de vrednic este.
Crucea îi spune că există încă un drum spre casă.
De aceea, în ziua Înălțării Sfintei Cruci, să nu ne uităm numai la Crucea ridicată în biserică.
Să ne uităm la propria noastră viață.
Unde este Crucea în casa mea?
Unde este în familia mea?
Unde este în felul în care îmi cresc copiii?
Unde este în relația mea cu soțul sau soția?
Unde este la serviciu?
Unde este atunci când trebuie să aleg între adevăr și avantaj?
Unde este atunci când cineva mă rănește?
Unde este atunci când lumea îmi spune că trebuie să renunț la credință ca să fiu acceptat?
Acolo trebuie ridicată Crucea.
Pentru că adevărata biruință a creștinului nu este să-i facă pe ceilalți să poarte Crucea.
Este să o poarte el cu dragoste.
Și poate că acesta este răspunsul nostru cel mai puternic către lumea de astăzi.
Să nu ne certăm pentru Hristos, ci să trăim pentru Hristos.
Să nu apărăm Crucea numai prin cuvinte, ci prin felul în care ne purtăm.
Să nu cerem lumii să creadă, dacă noi înșine nu mai trăim ceea ce credem.
Să fim oameni în care copilul să poată vedea bunătatea.
În care cel rănit să poată găsi iertare.
În care cel singur să poată găsi un om lângă el.
În care cel căzut să poată găsi o mână întinsă.
Atunci Crucea nu va fi doar pe pereți.
Va fi vie.
Și, câtă vreme Crucea este vie în inimile oamenilor, Hristos nu poate fi scos din lume.
Pentru că lumea nu are nevoie de creștini care doar vorbesc despre Cruce.
Are nevoie de oameni care o poartă.
Amin.
