… Moartea nu-i un sfârşit de drum. Moartea este numai un prag peste care
trecem în altă existenţă. Nu există moarte, în înţelesul de nimicire! „Nimic nu se
pierde”, spune şi învăţătura, şi ştiinţa omenească, „totul numai se transformă.”
Nici noi nu ne pierdem. Ne transformăm numai. Din existenţa asta, prin moarte,
trecem în cealaltă existenţă, în care ne continuăm felul de viaţă pe care l-am
început şi pe care l-am iubit şi l-am dorit de aici. Dorim după Dumnezeu, intrăm
în condiţiile mântuirii prin naşterea din nou – vom continua viaţa veşnică
dincolo, spre slava şi-n mărirea făgăduite de Dumnezeu.
Toate pildele Sfintelor Evanghelii vorbesc (…) şi-n pilda celor cu talanţii, pe
care o cunoaştem cu toţii, ce frumos ne vorbesc despre aceste lucruri cuvintele
Mântuitorului când spun că celui care avea zece talanţi nu numai că i s-a dat şi
talantul celui ce avea un singur talant, dar care nu lucrase cu el, ci şi cârmuirea a
zece cetăţi, care era nespus mai mult decât zece talanţi.
Ce ne spune aici Cuvântul lui Dumnezeu? Că fiecare, venind în lume, am primit
un dar, asta o ştim. Că va veni odată Stăpânul şi că ne va cere socoteală
fiecăruia dintre noi ce am făcut cu darul şi cu talantul primit, şi asta o ştim. Dar
ce înseamnă oare: „celui ce are i se va mai da şi va avea de prisos, şi de la cel ce
nu are se va lua chiar şi ceea ce i se pare că are”? Căci Cuvântul lui Dumnezeu
are însemnătate şi înţeles. Ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă: „luaţi talantul
acestuia şi daţi-l celui ce are zece. Pentru că vă spun! Celui ce are i se va mai da
şi va avea de prisos.”?
Există Ziua Judecăţii despre care ştim. Că vom merge în faţa Lui, ştim fiecare.
Şi că vom primi fiecare din Mâna Lui, pentru tot ce am făcut, o răsplată dreaptă.
Dar în lumea aceasta, şi cei care nu se vor mântui, şi cei care n-au naşterea din
nou, şi cei care n-au dreptul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, şi cei care nu
vor intra şi nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, au şi ei fapte bune. Şi
oamenii care nu se mântuiesc fac fapte bune pe pământ. Scrie Cuvântul lui
Dumnezeu că în ziua aceea va fi răsplătit şi cine-a dat un pahar cu apă în
Numele Lui.
Ce se va întâmpla cu răsplata faptelor bune ale celor care vor fi nemântuiţi şi se
vor pierde? Iată ce se va întâmpla: de la cel ce nu are mântuirea, şi ceea ce i
se pare că are, adică plata pentru faptele bune pe care le-a făcut el pe pământ,
şi aia i se va lua şi se va da celui care a avut mai multă râvnă, mai multă
dragoste şi osteneală pentru Stăpânul Său.
Cârmuirea celor zece cetăţi ce înseamnă? Că în existenţa cealaltă, în care vor
trece toţi cei credincioşi, Dumnezeu are pentru ai Săi nespus mai mult decât
putem crede sau gândi noi. Că este scris: „ceea ce nici ochiul n-a văzut, nici
urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl ascultă şi Îl iubesc”.
Acestea sunt cele zece
cetăţi pe care le va da Domnul celui care a lucrat cu hărnicie în slujba Lui.
Ce a făcut sluga credincioasă? El tot timpul vieţii lui a spus: „Lucrez pentru
Stăpânul, fac pentru Domnul, sufăr pentru Domnul, ostenesc pentru Domnul”.
Şi a ostenit pentru Domnul… a ostenit. Ce bucurie a fost pentru Domnul când la
văzut aducând lângă cei cinci talanţi daţi alţi cinci, rodul ostenelilor, al jertfei
şi al lacrimilor lui! Dar ce i-a spus Stăpânul? „Nu, dragul meu! Eu n-am nevoie
de talanţii tăi! Nici nu am trebuinţă de roadele ostenelilor tale. Ce ai făcut tu
zicând că faci pentru Mine, pentru tine ai făcut. Primeşte-i pe toţi: şi ce ţi-am dat
eu, şi ce-ai câştigat tu, şi, pe deasupra, încă şi încă nespus mai mult”. Aşa sunt
lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care s-au folosit de dreptul
de a se face şi s-au făcut copii ai lui Dumnezeu.
Cei credincioşi sunt în lumea aceasta cum a spus Mântuitorul: se aseamănă
Împărăţia lui Dumnezeu cu un aluat pe care o femeie l-a pus în trei măsuri de
făină. Fie că veghează, fie că doarme, aluatul dospeşte toată frământătura. Iată
rostul Oastei Domnului! Iată rostul nostru, fraţi şi surori care ne-am întors la
Domnul, care, prin credinţă, ne-am folosit de dreptul de a ne face copii ai lui
Dumnezeu şi am ascultat de îndemnul Cuvântului; şi, dintr-o clipă, când am
auzit chemarea: „Hotărăşte-te pentru Domnul! Predă-te Domnului! Începe o
viaţă nouă, converteşte-te!”, pocăinţa noastră n-a mai fost de formă numai, cum
fusese înainte de predarea noastră.
Când în fiecare post al Paştilor sau post al Crăciunului veneam să ne
spovedim la biserică cu aceleaşi păcate pe care în câteva cuvinte le spuneam
şi pentru care, de formă, ne ceream un fel de iertare. Iar după aceea
începeam din nou să le facem, aceleaşi păcate. Şi peste un an, la altă
mărturisire, veneam şi spuneam mereu aceleaşi lucruri, poate încă altele şi
mai mari, de care n-aveam niciodată dorinţa să ne pară rău din inimă şi să le
părăsim.
Până când a venit momentul cel binecuvântat când puterea lui
Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu au făcut în inima noastră marea
schimbare. Ne-am folosit de dreptul de a ne face şi ne-am făcut copii ai lui
Dumnezeu.
Am spus: „Dumnezeule, ca fiul cel pierdut, păcătuit-am la Cer şi
înaintea Ta. Nu sunt vrednic să mă primeşti fiul Tău. Primeşte-mă însă ca pe
un slujitor al Tău”.
Şi spunând acest lucru din toată inima, ne-am şi întors la
Dumnezeu.
N-am spus numai de formă. Ci am spus din inimă acest lucru. Şi
spunând din inimă, ne-am hotărât. Şi hotărându-ne, ne-am întors. Şi
întorcându-ne, nu am mai făcut o altă întoarcere, ci am mers înainte.
Cineva l-a întrebat pe Părintele Iosif: „Spune-ne în trei cuvinte, ce înseamnă a
intra cineva în Oastea Domnului, ce înseamnă a se întoarce cineva la Dumnezeu,
ce înseamnă a se naşte cineva din nou?”. Şi atunci Părintele Iosif a spus:
„Acest lucru e ceea ce se petrece la armată când unui soldat care merge înainte i
se spune: «Stai! Stânga-mprejur! Înainte marş!». Aceasta este întoarcerea la
Dumnezeu”.
Noi cu toţii mergeam spre păcate, spre iad, spre neascultarea de Dumnezeu. Am
auzit glasul lui Hristos care a spus: „Stai! Stânga-mprejur! Întoarce-te total!” Cu
faţa unde erai înainte cu spatele. Erai cu spatele spre Dumnezeu şi cu faţa spre
păcat. Întoarce-te acum cu faţa spre Dumnezeu şi cu spatele spre păcat! Mergeai
înainte spre iad. Mergi acuma spre Dumnezeu, spre Împărăţia cerească.
Ei, cei care au făcut această cotitură, această întoarcere de la păcat spre
Dumnezeu, de la întuneric spre lumină, de la lume spre Hristos [formează] unitatea,
părtăşia, familia, Oastea acelora care s-au predat Domnului şi s-au hotărât
să meargă pe calea Lui.
În această Lucrare ne-a chemat Dumnezeu pe noi. Şi în această Lucrare sfântă
mai cheamă şi mai cheamă mereu alte şi alte suflete, pentru ca să crească tot
mai mult ceata celor care părăsesc calea păcatului şi se întorc spre Dumnezeu,
ca să se împuţineze până la sfârşit ceata celor care merg spre păcat şi care se duc
la osândă. Să se întoarcă toată lumea la Dumnezeu, pentru că aceasta este voia
Lui.
În Cuvântul Său scrie că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi
nimeni să nu piară. Şi din pricina aceasta doreşte El şi cheamă şi din pricina
aceasta îi roagă şi-i aşteaptă pe toţi cei care vor să asculte îndemnul Lui şi să-şi
mântuiască sufletul lor să se întoarcă şi să-L urmeze. Cei care s-au întors – în
cazul acesta, noi – prin harul lui Dumnezeu, trebuie să devenim ceea ce spune
Mântuitorul: un aluat nou în toată frământătura societăţii, a Bisericii noastre şi a
poporului nostru în care am fost puşi. Ceea ce se întâmplă cu un aluat, care este
o mână, în raport, în comparaţie cu (…) [toată frământătura, trebuie să se
întâmple şi cu noi, până când] toată frământătura aceasta, din moartă cum era,
din rece cum era, devine vie, devine mare, devine caldă, devine frumoasă,
devine dulce şi, până la urmă, este o pâine plăcută, gustoasă, frumoasă dorită pe
masa stăpânului.
Acesta este scopul Oastei, acesta este rostul Oastei, după pilda Mântuitorului şi
după porunca Lui, în mijlocul poporului nostru. Dumnezeu ne-a pus în mijlocul
Bisericii noastre, în mijlocul neamului nostru iubindu-l, lucrând pentru el. Prin
harul cel mare pe care ni l-a făcut nouă Dumnezeu, de a fi şi de a ne face nişte
fermenţi vii şi sănătoşi, şi curaţi, ai unui aluat nou, amestecat cu toată
frământătura poporului nostru şi în mijlocul credinţei şi Bisericii părinţilor
noştri printr-o viaţă nouă, printr-o luptă sfântă, printr-o rugăciune fierbinte,
printr-o trăire vrednică şi sfântă, îi putem ajuta pe toţi ai noştri să ajungă, până
la sfârşit, o Biserică vie, trăitoare, evanghelică, un neam viu, evanghelic,
biruitor în mijlocul celorlalte popoare, prin Hristos şi pentru Hristos.
Ce se întâmplă cu un aluat? Toţi fermenţii lui mor luptând, pentru ca mediul în
care au fost puşi, frământătura în care au fost amestecaţi să devină până la urmă
o pâine hrănitoare şi gustoasă. Asta trebuie să fie şi ţinta noastră, câtă vreme
vom trăi pe pământ. Nu mântuirea noastră personală, a fiecăruia numai pentru
sine însuşi! Ci scopul mântuirii tuturor să fie rostul şi ţinta vieţii noastre.
Într-o veche carte evreiască am citit nişte lucruri care m-au cutremurat. Zice:
„Blestemată este rugăciunea aceluia care se roagă numai pentru el. Pierdută să
fie mântuirea aceluia care caută să se mântuiască numai el singur! Fericit şi
binecuvântat să fie acela care luptă să-i mântuiască pe toţi ai lui, care se roagă
pentru toţi ai lui”. Că asta este voia lui Dumnezeu: să se mântuiască toţi
oamenii. Şi datoria fiecărui om care a aflat mântuirea este să-i cheme pe toţi cei
care nu au aflat-o încă, să o afle şi ei.
„Mai am multe oi, care nu sunt din acest staul”, spune Mântuitorul. Şi pe
acestea trebuie să le aduc, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor. Ăsta este
idealul, scopul, ţinta, dorinţa, voia lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să fie mântuiţi.
Iar pentru aceasta, El nu Se foloseşte de îngeri, ci Se foloseşte de cei chemaţi
din mijlocul oamenilor care au gustat cât de bun este Domnul şi care sunt
trimişi: „Du-te la ai tăi şi spune-le… (cum le-a spus celor din latura
gadarenilor), duceţi-vă la ai voştri şi spuneţi-le ce v-a făcut vouă Dumnezeu şi
cum a avut milă de voi. Pentru ca şi ai voştri să vadă, şi ai voştri să dorească un
astfel de Dumnezeu bun, şi ei să se întoarcă şi să fie mântuiţi”.
Dorim din toată inima, deşi aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, să ni le
reamintim mereu unii altora. Pentru că avem nevoie să ne cuprindem toţi în
această dorinţă şi în această ţintă a lui Dumnezeu: mântuirea lumii. Dacă noi
credem că Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Şi-a dat viaţa Lui pe
Cruce pentru ca, prin Sângele Lui, să răscumpere şi să spele păcatul lumii
întregi, atunci asta înseamnă că El lumea întreagă a vrut s-o mântuiască. Şi,
pentru acest scop, Dumnezeu ne-a poruncit şi nouă, celor care L-am aflat şi care
am gustat cât de bun este Domnul, să n-avem nici noi tihnă şi odihnă până când
nu vom vedea că tot mai mulţi şi tot mai mulţi din poporul nostru, din familia
noastră, vecinii noştri, rudeniile noastre, copiii noştri, cunoscuţii noştri, prietenii
noştri, toţi cei între care suntem vor auzi şi vor vedea, şi vor cunoaşte şi ei
deplin pe Dumnezeu.
Dacă noi suntem fericiţi şi nu ne-am da starea aceasta
pentru nimic în lume, starea de părtăşie cu Dumnezeu, de moştenitori în
Împărăţia Sa, de părtaşi la făgăduinţele Sale, dacă nu am da acest drept şi acest
bun pentru nimic pe lume, atunci trebuie să ne gândim cât de nefericiţi sunt cei
care nu au cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu au mântuirea sufletelor lor. Şi, dacă
ne dăm seama cât de nefericiţi sunt toţi, atunci cum mai putem noi sta
nepăsători faţă de aceştia, care sunt vecinii noştri, prietenii noştri, rudeniile
noastre, copiii noştri, părinţii noştri care nu-L cunosc pe Dumnezeu?
Ce trist este că, de multe ori, ani de zile, putem merge la vecina noastră să ne
împrumutăm cu o sită, cu o sapă, cu un ban, cu o bucată de pâine, dar nu ne
ducem niciodată la ei numai pentru a le spune şi lor despre marea fericire pe
care o are cel care-i întors la Dumnezeu şi marea nenorocire care-l aşteaptă pe
cel care-i neîntors la Dumnezeu. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu
aleargă după bogăţiile lumii acesteia şi sunt nefericiţi şi când le caută, şi când le
află. Dar cel care-L caută pe Dumnezeu e fericit şi când Îl caută, şi când Îl află.
Şi totuşi, noi suntem de multe ori liniştiţi în starea şi în convingerea că… bine
că L-am aflat noi pe Domnul! Ce ne mai pasă nouă şi de alţii?… Şi stăm lângă
ei, şi petrecem cu ei, şi de multe ori vorbim cu ei, povestim cu ei, râdem cu ei,
cântăm cu ei, glumim cu ei. Şi totuşi ei sunt pierduţi, şi nouă prea puţin ne pasă.
Ce vom zice în Ziua Judecăţii – gândiţi-vă! – când cu aceşti oameni lângă care
am fost, cu care am lucrat împreună, cu care ne-am împrumutat, cu care ne-am
ajutat, ne vom întâlni în faţa lui Hristos, faţă în faţă; ei la stânga şi noi – să
zicem, prin harul lui Dumnezeu – la dreapta. Ei se vor uita la noi şi vor spune:
„Voi L-aţi cunoscut pe Dumnezeu. Cum aţi putut sta lângă noi să nu ne spuneţi?
Cum aţi putut dormi cu noi, lucra cu noi, povesti cu noi, glumi cu noi? Că ştiaţi
că noi suntem pierduţi, iar voi, prin cunoaşterea Domnului, aveaţi nădejdea
mântuirii. Cum aţi putut să staţi lângă noi şi să nu ne spuneţi, şi să nu stăruiţi de
noi până când şi noi ne vom întoarce? Că v-am batjocorit, că v-am prigonit, că
v-am vândut, că v-am… Trebuia, pentru că voi ştiaţi, cunoşteaţi aceste lucruri,
să le suferiţi pe toate pentru bucuria care vă era pusă înainte. Dacă noi ne
întorceam la Dumnezeu, ce bucurie ar fi fost aceasta pentru voi!”.
Despre Mântuitorul s-a spus: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a dispreţuit
ruşinea, a biruit moartea, a purtat crucea şi a ajuns la dreapta lui Dumnezeu”. Şi
noi, pentru bucuria aceea care ne va fi pusă înainte când ne gândim că ei se vor
întoarce la Dumnezeu, că Îl vor slăvi şi ei cu noi pe Dumnezeu, ar trebui să fim
în stare să facem totul pentru cei din jurul nostru, cum face un ferment din aluat
care se sacrifică, se jertfeşte şi moare. Dar materia din jurul lui, frământătura în
care a fost pus ajunge, prin moartea lui, să devină o frământătură vie, aptă
pentru o pâine frumoasă şi bună cândva.
Şi noi suntem un aluat. Dacă Domnul ar face ca fiecare dintre noi să fim un
ferment viu, sănătos, harnic, ostenitor şi gata de moarte, lucrând şi răbdând, şi
rugându-ne, şi arzând pentru ai noştri, atunci Dumnezeu mai curând ne-ar da şi
nouă bucuria să-i vedem şi pe ei venind la Dumnezeu.
Ce minunat este că noi acum suntem aici o aşa de mare mulţime, fericiţi şi
bucuroşi când ne privim feţele unii altora şi când ne vedem printre lacrimi
bucuria inimii că noi Îl cunoaştem pe Domnul şi că avem, prin harul Său,
nădejdea mântuirii la capătul ostenelilor noastre! Ce mare este bucuria noastră!
Dar gândiţi-vă cât de mare ar fi această bucurie dacă ne-am gândi că acest bun,
această comoară sfântă, această nădejde veşnică o au şi părinţii noştri bătrâni, şi
copiii noştri tineri. Că atunci când noi ne pregătim să mergem la adunare, şi
copiii noştri vin cu noi; că ei nu se duc la păcat şi la stricăciune.
Ar trebui să ardem noi, în fiecare dintre noi să ardă inima că noi stăm aici, iar
cei ai noştri stau în păcat, şi noi nu facem tot ce putem pentru ca şi ei să scape
din robia păcatului, cum au făcut alţii pentru noi până am scăpat noi.
Gândiţi-vă unde eram şi noi cândva, nu de mult, când nu-L cunoşteam pe
Dumnezeu, când nu-L iubeam pe Dumnezeu, când nici nu ştiam nimic despre
Împărăţia cerească. Când mergeam spre iad şi nici nu ştiam că mergem spre iad.
Când trăiam în păcat şi-n osândă, şi-n blestemul lui Dumnezeu şi nici nu ştiam
în ce blestem trăim. Dar ce mare lumină şi mântuire şi ce fericită zi a fost în
viaţa noastră când cineva a venit şi ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea
lui Dumnezeu a venit peste acest Cuvânt şi ne-a făcut pe noi să îngenunchem şi
să ne predăm Domnului, şi să ne ridicăm de pe genunchi o făptură nouă, ceva
care nu fusesem înainte. Când în viaţa noastră s-a născut un om care nu era
înainte.
