P

Pilda nunţii fiului de împărat – Cocoloşirea faptelor rele, principalul pericol de sminteală în comuniunea Bisericii – Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu


Motto: „„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12)

Pricinuiri întru păcat


Pilda nunţii fiului de împărat ne arată în primul rând că Întruparea Cuvântului
Dumnezeu devine principala pildă de înfrânare a oamenilor de la păcate.
Poate că nu pot cunoaşte binefacerile înfrânării cei care au căzut pradă deznădejdii
pentru propriile păcate (a se vedea cazul fiului risipitor), aşa cum nu pot deveni
ucenici ai înfrânării nici cei care – dintr-o prejudecată cusurgie dobândită prin
experienţa depăşirii păcatului, iar nu a sfinţeniei (a se vedea cazul fratelui fiului
risipitor) – le-au insuflat celor dintâi această cumplită deznădejde născocind în
schimb „pricinuiri întru păcat”.


„N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuieşti pricinuiri întru păcat.
N-ai auzit ce spun Sfinţii Părinţi, că pricina născocită este o punte către păcat?
Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”. Satana spune: „Caută o pricină,
spune că ai vătămătură, că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar ştii că

numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză şi ai
trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată.


Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele
Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus:
„Femeie mi-am luat şi nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupeşti. Altul a
zis: „Ţarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului.
Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adică s-a lăsat robit şi a slujit
celor cinci simţuri, vederii, gustului, mirosului, auzului şi pipăitului. Şi atunci le-a
spus lor: „Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea”
(Luca 14, 24).


Ce le-a folosit lor pricina născocită? I-a scos afară din Împărăţia Cerurilor. De
aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post”
(Părintele CLEOPA Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Scara –
Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2002, p. 41-42).
Căci ce este pentru un creştin dispreţuirea semenilor dintr-un exces de mândrie
dacă nu o „născocire întru păcat” care, stricând regula înfrânării aşa cum o
propovăduieşte Biserica, împiedică intrarea Stăpânului în sufletul nostru. Însă, cu
siguranţă devenim adevăraţi ucenici ai înfrânării atunci când privim cu nădejde
spre adevărata pildă care o constituie întruparea Mântuitorul nostru Hristos.


Falsa smerenie la fel de periculoasă ca şi păcatul mândriei.


Există aproape o superstiţioasă frică ca nu cumva Dumnezeu să pedepsească o
comunitate din cauza păcatelor unui singur om, mai ales când oamenii se confruntă
în viaţă cu încercări peste încercări. Atunci, în primă fază, oamenii simt nevoia
găsirii unui ţap ispăşitor. Dacă nu le reuşeşte acest lucru, în faza a doua se risipesc
căutând un loc călduţ şi comod, unde să se simtă ei mai bine. Fac acest lucru
tocmai de teama de a nu se autodescoperi pe sine ca fiind mai nevrednici decât cei
pe care încercau „să arunce măgăreaţa”, adică vina, pe altcineva, aşa cum a
procedat, spre exemplu, Valaam cu măgăriţa sa [1]! Din acest punct de vedere
înţelegem cel de-al doilea sens al pildei nunţii fiului de împărat prin care
Mântuitorul nostru Hristos ne-a arătat faptul că orice om mândru este nevrednic de
prietenia lui Dumnezeu.


Dispreţul faţă de chemarea la nuntă este manifestat atât de cei mândri care îşi
motivează sub diferite pretexte absenţa, cât şi de cei mândri care se prezintă totuşi,
dar nu aşa cum s-ar cuveni,dând dovadă astfel de o falsă smerenie.

Cazul păcătoşilor întorşi la credinţă care L-au primit în casele lor şi la mesele lor
pe Fiul lui Dumnezeu arată adevăratul sens al smereniei ziditoare şi mântuitoare, şi
anume acela de a-L primi cu uşile larg deschise pe Mântuitorul nostru Hristos.
Acest exemplu de viaţă este sintetizat astfel de Sfântul Antonie cel mare: „Căci,
după cum, intrând un mare împărat într-o cetate mare şi locuind în vreuna din
casele din ea, întreaga cetate se învredniceşte de mare cinste şi nu mai e atacată
de vreun duşman sau tâlhar pentru a o nimici, ci se învredniceşte mai degrabă
de toată îngrijirea din pricina împăratului care locuieşte într-o casă din ea, la fel
s-a petrecut şi cu Împăratul tuturor. Căci venind în ţara noastră şi locuind întrun
trup asemenea cu al celorlalţi, toată uneltirea vrăjmaşilor împotriva
oamenilor şi toată stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat”. (Sfântul
Antonie cel mare, ”Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna
purtare, în 170 de capete”, p. 150).


De ce am trânti atunci uşa în nas Mântuitorului Hristos sub pretextul smereniei?
Gestul falsei smerenii cu care-i umilim sau mai grav, îi smintim pe semenii noştri
„mai mici” este la fel de absurd ca şi cazul în care cineva s-a apuca să zidească uşa
Bisericii ca să nu intre în ea cei care-L caută pe Mântuitorul Hristos – Adevărul.
Aşa au procedat numai evreii care Îl alungau pe Mântuitorul Hristos din sinagogile
lor! Ori, Dumnezeu nu-i părăseşte pe cei pentru care uşa Bisericii a fost zidită, aşa
cum nu i-a părăsit în peştera în care au fost închişi nici pe cei şapte tineri din Efes
pomeniţi în ziua a patra a lunii august (Proloagele în fiecare zi împreună cu sfinţii,
vol. 2 (martie – august), EIBMOR, Bucureşti, 2013, p. 760). Astfel, aceştia treziţi
ca dintr-un somn de sute ani, ca şi când n-ar fi dormit decât o noapte, vor adeveri
suferirea cu bărbăţie a nedreptăţii „uciderii de fraţi” demolând astfel zidul
păcatului care-i cuprindea fără milă!


Să cultivăm un “simţ al credinţei” izvorât dintr-o „dispoziţie prietenească! “Haina
de nuntă” reprezintă de fapt acordul între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa omului,
despre care Sfântul Maxim mărturisitorul spune că se face doar printr-o
„dispoziţie prietenească” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi Epistole
hristologice şi duhovniceşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2012, p. 425.).


Această dispoziţie prietenească trebuie să meargă până într-acolo încât să
constituie răspunsul la următoarea întrebare retorică a Sfântului Ioan Gură de
Aur: “Cum se face că, iată, păstorul nu este prezent, iar turma se menţine cu
tărie in cea mai desăvârşită ordine?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I –
Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, p. 8).

CategoriiFără categorie
0 Shares