“La patruzeci de zile de la Naşterea Sa după trup, Hristos a fost dus la templu, aş
cum cerea legea acelei vremi. Pentru că acolo, la templu, El a fost întâmpinat de
oameni mişcaţi de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că Simeon L-a primit pe El în
braţele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Întâmpinare“. Cuvântul
“ipapandi” (întâmpinare) provine de la verbul “ipandao“, care înseamnă a veni în
întâmpinarea cuiva.
Biserica a stabilit ca această mare sărbătoare a lui Hristos şi a Maicii Domnului
să fie prăznuită pe 2 februarie, pentru că atunci se împlinesc patruzeci de zile de
la 25 decembrie, când se sărbătoreşte Naşterea lui Hristos după trup. Prin
această repartizare a praznicelor împărăteşti, timpul anului este împărţit şi
binecuvântat de etapele iconomiei duhovniceşti. În paralel, această împărţire oferă
omului posibilitatea de a se iniţia în marea taină a întrupării Fiului lui Dumnezeu
Cuvântul.
Episodul ducerii lui Hristos la templu, în cea de-a patruzecea zi de la Naşterea Sa,
este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39).
- (Porunca de curăţire în cea de-a 40-a zi)
Porunca curăţirii în cea de-a patruzecea zi a fost dată lui Moise de Însuşi Ziditorul,
adică de Dumnezeu Cuvântul neîntrupat. Ea a fost rânduită pentru toţi israelitenii,
fiind descoperită lui Moise încă dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adică înainte ca
ei să treacă prin Marea Roşie.
Porunca era următoarea: “În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis:
Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de
la om până la dobitoc, că este al meu!” (Ieşirea 13, 1-2).
Această legiuire se referea şi la primii născuţi de partea bărbătească din rândul
animalelor, care trebuiau să fie deosebiţi şi oferiţi lui Dumnezeu. Porunca lui
Dumnezeu era clară: “să osebeşti Domnului pe tot cel de partea bărbătească de la
oameni, care se naşte întâi; şi pe tot cel de parte bărbătească, care se naşte întâi
din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului” (Ieşirea 13, 12).
Această închinare era semn al recunoaşterii binefacerilor lui Dumnezeu şi dovadă a
apartenenţei la poporul ales. Este cunoscut faptul că porunca închinării întâiului
născut de parte bărbătească a fost dată iudeilor prin Moise, imediat după
pedepsirea întâilor născuţi ai egiptenilor, după care Faraon a îngăduit ieşirea şi,
desigur înainte de trecerea Mării Roşii. Motivaţia acestei practici era semnificativă:
“căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Ieşirea 13, 9).
Într-o altă carte a Vechiului Testament, şi anume în Levitic, vedem că Dumnezeu
dă amănunte despre cum anume să se desfăşoare ceremonia închinării şi a
recunoştinţei. Femeia care va naşte copil de partea bărbătească îl va tăia împrejur
în cea de-a opta zi, iar în cea de-a patruzecea zi îl va închina în templu. Împreună
cu închinarea noului născut, “să aducă preotului la uşa cortului un miel de un an
ardere de tot şi un pui de porumbel sau de turturică” (Leviticul 12, 6).
De vreme ce Însuşi Dumnezeu Cuvântul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca
şi el să o respecte atunci când a luat trup omenesc, pentru ca să nu fie călcător de
lege. Sfântul Chiril al Alexandrei spune că nimeni nu trebuie să fie indignat la
vederea faptului că Hristos a ţinut această lege şi nimeni să nu-L socotească rob
pe Cel care este liber, ci să privească ―în adâncul iconomiei dumnezeieşti―.
Respectarea legii închinării la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui
Dumnezeu Cuvântul.
La rândul său, Sfântul Grigorie Palama spune că, deşi Hristos nu avea nevoie de
curăţire, luând în consideraţie faptul că ceremonia respectivă a fost lăsată în
Vechiul Testament pentru curăţirea părinţilor şi a celor nou-născuţi, El a ţinut
rânduiala pentru a Se supune legii pe care El Însuşi a dat-o. Hristos nu avea
nevoie de curăţire, pentru că S-a zămislit fără sămânţă şi S-a născut fără
stricăciune. Nu era nevoie de curăţire, ci lucrarea s-a făcut din ascultare.
Desigur ascultarea are sensul de supunere în faţa legii lui Dumnezeu, dar şi acela
de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Dacă
neascultarea primului Adam a avut drept urmare căderea şi stricăciunea, ascultarea
noului Adam, adică a lui Hristos, a readus firea omenească răzvrătită la Dumnezeu
şi l-a izbăvit pe om de răspunderea pentru neascultare.
- (De ce Hristos şi Maica Domnului au venit la templu pentru sărbătoarea
curăţirii)
Aducerea copiilor la templu, în cea de-a patruzecea zi de la naştere, era o
sărbătoare a curăţirii. Mama şi copilul trebuia să fie curăţaţi de urmările naşterii.
Desigur, naşterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp,
nu trebuie trecut cu vederea faptul că modul în care omul se naşte este rodul şi
rezultatul căderii şi că fiecare prunc poartă hainele de piele pe care Adam le-a luat
după pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului:
“Căci iată intru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”
(Ps. 50, 6). În cele din urmă, prin bunăvoinţa Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul
acesta de naştere, dar el a rămas în continuare rodul căderii şi prin urmare, atât
părinţii, cât şi copiii trebuiau să îşi amintească de această realitate, fapt care explică
şi justifică ceremonialul curăţirii.
Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos şi
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curăţire, pentru că
zămislirea fără sămânţă şi naşterea fără stricăciune nu au legătură cu necurăţia.
Porunca lui Dumnezeu, care a fost dată lui Moise, spunea: “Dacă femeia va
zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile”
(Leviticul 12, 2) [În Septuaginta: „Dacă femeia va primi sămânţă şi va naşte prunc
de parte bărbătească, necurată va fi şapte zile”. Am redat traducerea exactă a
textului grecesc, deoarece argumentaţia care urmează se bazează pe această
variantă. n.t.]. Indirect, acest fragment arată curăţia Preasfintei Fecioare Maria,
pentru că necurată era femeia care zămislea prin sămânţa bărbătească. Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu nu a zămislit prin sămânţă, ci de la Sfântul Duh şi de
aceea, era curată. Aceasta înseamnă că nu avea nevoie de ceremonialul curăţirii,
însă a mers la templu pentru a se supune legii.- (Hristos – Unul-Născut)
Porunca lui Dumnezeu era clară: “Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel
ce se naşte întâi” (Ieşirea 13, 2). Această poruncă era, în acelaşi timp, şi o
proorocie, care se referea la întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul şi care nu avea aplicare exactă pentru întâii nou-născuţi de parte bărbătească.
Acest fragment nu se poate aplica exact în cazul întâilor nou-născuţi (în afară de
Hristos) pentru că nici un copil, nici măcar întâiul născut, nu deschide pântecele
mamei sale. Într-o predică referitoare la acest subiect, Sfântul Atanasie cel mare
spune că nu pruncii sunt cei care deschid pântecele mamei lor, ―ci bărbatul, prin
unire cu femeia―. Pântecele se deschide la unirea bărbatului cu femeia sau la
zămislirea copilului. Numai Hristos a deschis pântecele mamei Sale, desigur,
fără să-i strice fecioria, lăsând-o aşadar închisă. ―Pruncul a deschis pântecele
fără să facă nici o stricăciune―.
Sfântul Nicodim Aghioritul, după ce spune că ceea e se petrecea în Vechiul
Testament era preinchipuirea Naşterii lui Hristos, adaugă în continuare că
numai Hristos a deschis pântece de fecioară, ―ca un Dumnezeu şi fără luare în
stăpânire; i-a deschis pântecele pentru naştere, dar a lăsat-o închisă, aşa cum
era înainte de zămislire şi de naştere―.
Hristos a fost întâi născut, aşa cum este El numit în Sfânta Scriptură. Desigur,
aceasta nu înseamnă că a mai existat şi un al doilea sau un al treilea născut, ci că Sa
născut primul, indiferent de existenţa unui al doilea sau al treilea. Întâi născut
trebuie corelat cu Unul-Născut, aşa cum mai este numit Hristos în Evanghelie.
Întâi născut se referă la amândouă naşterile lui Hristos, adică la naşterea de mai
înainte de veac, din Tatăl Preacurat, fără de mamă, şi la cea din veac, din Maica
Fecioară, fără de tată (Sfântul Grigore Palama).
Există trei motive pentru care Hristos este numit întâi născut.
Mai întâi, pentru că S-a născut mai înainte de veac, din Tatăl. Sfântul
Apostol Pavel spune: “acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai
întâi născut decât toată făptura” (Col. 1, 15).
Iar după cum am văzut mai devreme, întâi născut se identifică cu Unul-
Născut. (Luca 2, 7).
În al treilea rând, El a fost numit “întâi născut din morţi“, pentru că a înviat
primul, deschizând posibilitatea ca fiecare om să învieze la vremea sa.
Aşadar, termenul de naştere se foloseşte şi cu sensul de înviere, pentru că învierea
este socotită o naştere. Sfântul Apostol Pavel spune: “El este începutul, întâiul
născut din morţi” (Col. 1, 18). Aşadar, primul sens al lui întâi născut se leagă de
naşterea după fire a Fiului lui Dumnezeu, expresia referindu-se la teologie, iar
celelalte două sensuri sunt legate de întruparea Cuvântului şi se referă la iconomie.
Potrivit spuselor Sfântului Grigorie, Episcopul Nissei, pentru ca să dea viaţă firii
noastre omeneşti Hristos S-a făcut întâi născut în trei feluri. Desigur, prin
aceasta, el nu se referă şi la naşterea de dinainte de veac, din Tatăl. Aşa cum
propria noastră fire vine la viaţă prin trei naşteri, adică din mama noastră, din
Botez şi din morţi, care nădăjduim că se va petrece în viitor, şi Hristos S-a făcut
întâi născut în trei feluri, pentru ca să dea viaţă şi să îndumnezeiască firea noastră
omenească. Aşadar, după naşterea trupească, trebuie neapărat să urmeze şi cea
duhovniceacă.
- (Hristos Prunc)
Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc şi ca nou-născut este
emoţionantă. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era
unit în permanenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea şi întreaga
creaţie, vine acum în templu, ca prunc, purtat pe braţele mamei Sale.
Chiar dacă era prunc, Hristos era în acelaşi timp şi “Dumnezeu de dinainte de
veac” şi de aceea, era mai înţelept decât oricine altcineva. Ştim că, prin unirea firii
dumnezeieşti cu cea omenească în ipostasul Cuvântului, în pântecele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, firea omenească s-a îndumnezeit şi de aceea, sufletul lui
Hristos era îmbogăţit cu plinătatea înţelepciunii şi cunoaşterii. Numai că această
înţelepciune se manifestă în funcţie de vârsta Sa, căci dacă ar fi fost altfel, El ar
fi părut un monstru (Sfântul Ioan Damaschin). Cu toate acestea, chiar de era
prunc, era şi Dumnezeu, având în trup plinătatea Dumnezeirii şi toată înţelepciunea
şi cunoaşterea umană, datorită unirii ipostatice a firii dumnezeieşti cu cea
omenească.
Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “conştiinţa de prunc” a lui Adam.
Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam în Rai, acesta era prunc în privinţa
harului şi a sfinţirii. Avea, desigur, iluminarea minţii, dar pentru ca să ajungă la
îndumnezeire, trebuia să fie încercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc,
Adam era prunc neîncercat şi avea conştiinţă de prunc, a fost uşor ca el să fie
înşelat de demonul viclean, care era vechi în păcat şi în viclenie. De aceea, prin
vârsta trupească de prunc, Hristos a tămăduit nu numai conştiinţa lui Adam, dar şi
întreaga fire omenească, şi a săvârşit ceea ce nu a reuşit să facă primul Adam.
Astfel, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu Tatăl a făcut mai sigură şi mai
eficientă [eficace, lucrătoare, n.n.] calea îndumnezeirii omului, pentru că
diavolul nu mai putea acum să înşele firea omenească a lui Hristos, aşa cum a
făcut-o, cu îndemânare, în cazul primului Adam.
După cum se observă şi din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc,
smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul depăşeşte şi înţelegerea îngerilor, pentru că
şi aceştia s-au închinat în faţa nesfârşitei bunăvoiri a lui Dumnezeu. Profetul
Avacum a vorbit despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, spunând:
“Dumnezeu vine din Teman, şi Cel sfânt din muntele Paran! Sela (oprire) –
Slavă Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).
Prin cuvântul slavă, se înţelege întruparea şi sfânta chenoză a lui Dumnezeu
Cuvântul, iar acoperă cerurile arată că întruparea a acoperit şi a depăşit până şi
înălţimea îngerilor, de vreme ce şi îngerii s-au închinat văzând nesfârşită şi nespusă
aplecare a lui Dumnezeu Cuvântul.
