Crucea lui Iisus începe odată cu Naşterea Sa. Între ai Săi a venit şi ai Săi îl aşteptau
cu mâna pe sabie. Toţi copiii din Betleem până la doi ani au fost condamnaţi la
moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa cei mai nevinovaţi – copiii – naşterea
lui Iisus între ei. Ei au fost – spune Predania Bisericii – 14 mii de prunci. Crima
aceasta, unică în istoria omenirii, a fost prevestită cu 7 veacuri în urmă – “Plângere
şi tânguire în Rama…” (Ieremia 31, 15).
Providenţa o luase înaintea răutăţii omeneşti. Iosif a fost înştiinţat de îngerul
Domnului în vis despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuia să se
scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până ce va
fi vestit din nou ce are să facă.
Îngerul Domnului era “îngerul Pruncului” – îngerul omului.
Iisus, întrucât îşi ascunsese Dumnezeirea, smerindu-Se până la marginile omului
pământean, avea nevoie de înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând şi mult mai subţire decât gândul omenesc, în
temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le împlinească, face
deşartă ura ucigaşă şi planul potrivnic. Dacă în Vechiul Testament vedem
intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, numai unde şi unde, în creştinism îngerii fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte. Ei simt
păzitori în limitele libertăţii omeneşti, ai darurilor mântuirii cereşti.
Drept aceea, în aceeaşi noapte, pregăteşte caravana pribegiei fugarului Iisus. Aurul
magilor era foarte binevenit. În călătoria foarte lungă prin deşerturi şi tâlhari într-o
ţară necunoscută, fugă, nu călătorie, răspunderea de soarta mântuirii omului n-o
puteau prelua decât primii mari credincioşi ai Copilului – Sfânta Sa Maică şi
Dreptul Iosif.
Copilul fugar, dar dus în braţe.
Astăzi Irod s-a multiplicat; aproape că nu mai există familie în care Irod nu-şi
ucide copiii. Doar puţini copii fugari mai scapă în Viaţă. Unde eşti Maica
Domnului să scapi pe maica omului de pofta ucigaşă a lui Irod?
Irod, stârpitura deşertului, căci nu era iudeu, îşi omoară prima nevastă şi toţi copiii
cu ea, de teamă ca aceştia să nu-i ia tronul. Era deci un ucigaş care-şi temea
domnia până şi de propriii lui copii. A doua nevastă şi cei trei copii cu ea, s-a
întâmplat să scape.
N-a scăpat de blestemul mamelor cu mii de copii ucişi. Despre el se ştie că la trei
ani după naşterea lui Iisus a murit putrezit de viu, ros de boli ruşinoase şi
împrăştiind o putoare pe care nimeni nu o putea suporta. A încercat şi să se
sinucidă, dar trebuia să fie osândit, ca model pentru toată omenirea de pedeapsă
dumnezeiască pentru aşa mari fărădelegi.
Arhelau, urmaşul său în patria Iudeii, e reclamat de iudei romanilor, care-l exilează
în Galia şi ţara este anexată Siriei. În timpul domniei lui Arhelau, fugarii se întorc
după vestirea îngerească, însă nu în Iudeea ci în Nazaretul Galileii. Evanghelia
după Matei, care scrie Evanghelia sa pentru iudei, nu scapă nici un prilej de a le
dovedi că în Iisus se împlinesc toate proorociile până şi cele de amănunt. Astfel nu
este trecută cu vederea proorocia lui Ieremia, despre plângerea şi tânguirea din
Rama; nu este scăpată din vedere chemarea fugarilor din Egipt şi nici aşezarea
Sfintei Familii în Nazaret. Grija Evangheliei de a dovedi providenţa, adică purtarea
de grijă a lui Dumnezeu pentru om, asistenţa Lui la micile şi marile noastre decizii
despre El, ne încurajează să călătorim şi noi amărâta noastră viaţă de fugar, sub
călăuza unui înger. Călăuza idealului pentru care şi Iisus a fost fugar.
Prislop, Naşterea Domnului II – Matei 2,13-23; 26.XII.49
