Odată cu încheierea sărbătoririi Sfintei Naşteri, se încheie şi anul,
să facem un scurt popas spiritual, o privire
retrospectivă, un examen de conştiinţă asupra anului parcurs; căci nu ştim dacă
Stăpânul zilelor, în mila Sa, ne va mai răbda încă un an.
Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la El în ora în care nu gândim. În faţa Lui
are preţ nu numărul anilor ce îi trăim aici, pe pământ, nici cine am fost sau ce rol,
strălucit sau anonim, am avut pe scara vieţii sociale, ci important şi singurul lucru
preţios este cum ne-am îndeplinit acest rol pentru a ne asigura mântuirea şi cum, în
ce stare ne va surprinde ultima clipă: vii sau morţi sufleteşte, adică în prietenie cu
Dumnezeu, sau în duşmănie cu El, cu El sau fără El. Non numerantur, sed
ponderantur.
Anii nu se numără, ci se cântăresc cât sunt de grei, de încărcaţi cu
roade, cu fapte bune, acestea vor fi scara pe care vom urca spre Cer, spre Domnul, Judecătorul şi Răsplătitorul vieţii. Să nu uităm că fiecare clipă ce trece ni se impută. Transeunt et imputantur.
De aceea, să-L rugăm pe Iisus să ne lumineze cu Spiritul adevărului ca să ne
cunoaştem şi recunoaştem aşa cum suntem, cu păcatele, scăderile şi omisiunile
noastre, şi să ne îndreptăm în anul ce vine, dacă mila Sa ni-l va acorda.
În acest scop, împreună cu autorul unor meditaţii destinate preoţilor şi călugărilor
(Vercruysse Bruno, preot S.I. Noi meditaţii practice pe toate zilele anului, vol. II,
în româneşte de dr. Alexandru Nicolescu, Lugoj, 1927, p. 650), să ne punem două
întrebări:
- Ce a fost pentru mine anul ce se încheie?
- Ce îmi rămâne din anul ce se încheie?
1.a. Din partea lui Dumnezeu acest an a fost pentru mine un neîntrerupt şir de
binefaceri, atât pe plan natural, cât şi pe cel supranatural, al harului.
În ordinea naturală, Dumnezeu mi-a păstrat viaţa, sănătatea, integritatea corporală,
ferindu-mă de atâtea primejdii în care alţii au rămas invalizi sau şi-au pierdut chiar
viaţa. Câţi şi-au pierdut vederea sau au căzut la pat imobilizaţi pentru totdeauna,
ori, pierzându-şi echilibrul mintal, nu s-au putut bucura de viaţă.
În ordinea suprafirească, apoi, cu câtă grijă a vegheat Dumnezeu asupra mea,
luminându-mă în momentele de răscruce, mângâindu-mă în clipele de încercare şi
dându-mi răbdare şi tărie în faţa ispitelor sau în eventualele atacuri nedrepte, ca,
astfel, să-mi păstrez prietenia cu Dumnezeu. Dacă memoria m-ar ajuta să derulez
pe îndelete zilele anului, nu aş găsi nici una în care Dumnezeu să nu mă fi sprijinit.
Acesta a fost pentru mine, din partea lui Dumnezeu, anul ce se încheie.
1.b. Dar, oare, din partea mea, ce a fost? Corespuns-am rolului ce mi l-a încredinţat
Dumnezeu în familie – ca soţ, tată sau fiu -, în societate sau în stat? De câte ori mia
şoptit în tainiţele conştinţei calea ce trebuia s-o urmez, decizia ce trebuia s-o iau?
De câte ori mi-a ieşit în cale un adevărat sărac ori năpăstuit, infirm, iar eu am
trecut nepăsător? De câte ori mi s-a oferit prilejul să iert o ofensă, să aplanez un
conflict cu un semen sau coleg de serviciu, iar eu am refuzat? De câte ori, pe
drumul Crucii, m-a întâmpinat Iisus, invitându-mă să-L urmez cu propria-mi
Cruce, şi am murmurat? Am refuzat să iau jugul blând al Evangheliei, preferând
comoditatea, mediocritatea, închistarea în egoism.
Refuzuri, neglijenţe, omisiuni, căutare de mine însumi, trădare a Iubirii întrupate în
Iesle, acesta a fost, din partea mea, anul ce se încheie.
Dar să răspundem şi la a doua întrebare. - Ce îmi rămâne din anul acesta?
Nimic; totul a trecut. Au trecut atât nepăsarea şi neglijenţa în dobândirea virtuţilor,
cât şi concesiile făcute pornirilor dezordonate ale omului vechi din mine:
orgoliului, comodităţii, lăcomiei, vorbăriei deşarte şi judecăţilor temerare; au trecut
şi strădaniile depuse în îndeplinirea obligaţiilor religioase şi a iubirii de semeni; cu
un cuvânt, au trecut şi faptele bune, şi cele rele. Totul a trecut.
Totuşi, dacă, dintr-un punct de vedere, nu mi-a rămas nimic din anul ce a trecut, ci
totul a trecut, apoi, din alt punct de vedere, nimic nu a trecut, ci totul mi-a rămas;
deoarece, deşi acţiunile mele, bune ori rele, considerate ca acte fizice au dispărut în
mod ireversibil, totuşi, considerate ca valoare sau non valoare spiritual-morală, ele
s-au fixat pentru totdeauna în veşnicie, atrăgându-mi răsplata sau pedeapsa, Acest
adevăr are valoare şi pentru gândurile şi faptele mele cele mai tăinuite.
Dacă în anul ce se sfârşeşte aş fi avut în vedere totdeauna aceste adevăruri, ca
acum când fac acest bilanţ, cum aş fi folosit orice prilej ca să evit păcatul şi să mă
îmbogăţesc în cele spirituale!
În faţa acestor constatări, oare, atâtea haruri şi binefaceri, primite de la Dumnezeu,
nu mă obligă să-I mulţumesc cu smerenie şi să-L ador în persoana Copilului-
Dumnezeu din Iesle, dar totodată şi să mă ruşinez pentru nerecunoştinţa, nepăsarea
şi infidelitatea cu care L-am tratat pe Împăratul şi Binefăcătorul meu suprem?
Cum să repar acest trecut? Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Răscumpăraţi zilele căci
sunt rele”. Dar cum voi răscumpăra ceea ce nu se mai întoarce? Căci timpul este
ireversibil. Fugit irreparabile tempus, spune Virgiliu. Clipa pierdută s-a mistuit
pentru totdeauna şi va constitui acuza şi motivul osândirii în faţa Judecătorului
meu suprem.
Şi totuşi, noi posedăm miraculoasa putere de a răscumpăra vremea. Cum? Folosind
bine clipa prezentă: prin rugăciune, fapte de caritate şi îndeplinirea cu
promptitudine şi exactitate a îndatoririlor familiale şi profesionale. Voi răscumpăra
vremea dacă, începând chiar de acum, mă voi dezbrăca de omul cel vechi care
sunt, adică de trufie, egoism, lăcomie şi vai, poate, fariseism, minciună, şi, folosind
cu fidelitate harurile Copilului Iisus, mă voi lăsa transformat de El într-un om cu
adevărat nou, într-un alt Hristos, însufleţit de credinţa vie, care lucrează prin
dragoste, adică dăruire de sine, răbdare, toleranţă, înţelegere pentru slăbiciunile şi
mizeriile materiale şi morale ale semenilor, virtuţi prin care, Hristos, născut în mod
mistic în noi prin harul botezului, creşte şi lucrează în noi şi, prin noi, în lume.
Iată de ce, în această duminică ultimă din an, în care îl sărbătorim pe Sfântul Iosif,
logodnicul Preasfintei Fecioare, patronul familiei creştine, al Bisericii universale
şi, în mod special, al diecezei noastre, Dieceza Română Unită de Cluj-Gherla, să-l
implorăm pe el, care l-a crescut şi ocrotit pe Iisus, să ne ajute în anul ce vine să ne
asemănăm tot mai mult cu El, ca să putem spune cu Sfântul Pavel: “Trăiesc, dar de
acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.
Pr. Gheorghe Neamţiu
