A nesocoti porunca iubirii
Şi văzându-l, a trecut pe alături. (Luca 10,30)
În parabola bunului samarinean ne sunt înfăţişaţi mai întâi un preot şi un levit,
persoane considerate evlavioase. Ambii, văzându-l pe nefericitul călător rănit,
prădat de tâlhari, au trecut nepăsători pe alături. Este limpede că aceşti oameni nuşi
puteau iubi aproapele ca pe ei înşişi.
La drept vorbind, nici preotul nici levitul nu i-au făcut omului aceluia nici un rău.
Nu l-au lovit, nu l-au prădat, ci pur şi simplu, uitându-se la el, au trecut mai
departe. Veţi spune că nu poate fi vorba de un păcat. Adevăraţii vinovaţi au fost
tâlharii, care s-au arătat atât de cruzi cu acel om, rănindu-l, prădându-l şi lăsându-l
aruncat în drum. Nici preotul, nici levitul nu au fost părtaşi la această ticăloşie. Nau
participat, dar au greşit împotriva poruncii iubirii, abţinându-se de a-i da o mână
de ajutor aproapelui.
Nu obişnuim să ne facem reproşuri pentru ce n-am făcut. Fireşte, ne pare rău când
se întâmplă să-i aducem cuiva un prejudiciu. Dar nu ne învinuim de faptul că am
scăpat ocazia de a face un bine, de a da un ajutor care stătea în puterea noastră să-l dăm.
Nu încape îndoială că ne asumăm un mare păcat, atunci când îi refuzăm
aproapelui nostru iubirea sau binele pe care am fi putut să i le arătăm.
Vom răspunde pentru fiecare caz în care puteam să ne ajutăm aproapele, dar pe
care l-am ratat din neglijenţă, neatenţie, lene sau egoism. Asemenea cazuri nu se
mai întorc şi ar fi trebuit să le folosim, fiindcă ne fuseseră trimise de Dumnezeu.
Pe drumul vieţii întâlnim la tot pasul răniţi, fraţi şi surori năpăstuiţi, lăsaţi în
părăsire de toţi. Ce vom fi pentru ei: preotul, levitul sau samarineanul?
Slujire în iubire
Iubiţilor, dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca şi noi să
ne iubim unii pe alţii. (I Ioan 4, 11)
Un om de rând, de neam din Samaria, mergea călare pe asin, pe un drum plin de
praf. Văzând un călător aflat în necaz l-a ridicat din locul unde zăcea, l-a ajutat, pe
cât i-a fost cu putinţă, apoi şi-a continuat drumul. Iată slujirea pe care legea lui
Dumnezeu ne porunceşte să o facem, iată pe ce insistă, cu deosebire, Hristos. Să
perseverăm în iubire, oricât de grea, de lungă şi de anevoioasă ar fi calea pe care
ne-a fost dat s-o străbatem.
Domnul ne cere o slujire care să se exprime în dragoste către toţi oamenii, pe care
i-a răscumpărat prin jertfa Sa, toţi fiind fraţi între ei. Slujirea noastră faţă de
Hristos trebuie să se arate, neîncetat, într-o blândeţe neschimbătoare, în uitare şi
jertfire de sine faţă de toţi oamenii, în toate zilele, în familie, în societate. Să
domnească pretutindeni blândeţea, răbdarea, iubirea fraternă. Să fie rodul credinţei
noastre. Să ne fie pătrunse de acest duh rugăciunile; cele de obşte şi cele de sine.
Este singura slujire pe care o aşteaptă Domnul de la fiecare părinte, de la fiecare
copil, de la stăpâni şi de la slugi.
Aceasta înseamnă adevărata religie, duhul blândeţii netulburate, iubirea exprimată
în cuvinte mângâietoare, atitudinea calmă, egală cu sine, care, răspândindu-se,
umple casa, uşurează viaţa, aduce lumină şi bucurie în fiecare inimă, asemenea razelor soarelui care pătrund în fiecare colţişor al unui cămin oricât de modest.
Dacă refugiul nostru este în Dumnezeu, tot în El ne este şi puterea. El ne va da în
mod sigur puterea de a duce la bun sfârşit tot ce ne-a cerut să facem. Numai în
numele Lui reuşim să supunem în noi acel duh al răutăţii, iritării, răcelii, care nu
poate fi izgonit decât „prin post şi rugăciune”.
Să ne punem nădejdea în „începătorul mântuirii” noastre (Evrei 2, 10), care este
„pururea viu ca să mijlocească pentru noi” (cf. Evrei 7, 25). În El aflându-ne, vom
ajunge să ne biruim veşnică nerăbdare, egoismul rece, pornirile de mânie împotriva
oamenilor şi împrejurărilor, eşecurile, defăimările de la semeni, propriile vicii şi
alunecări. Să nu uităm că peste toate domneşte Dumnezeu. Să fim convinşi că
putem ajunge la El oricând. Prima poruncă este „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău” şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Marcu 12, 30, 31).
Ajută, caută să uşurezi suferinţa, ocupă-te de oricine îţi cere ajutor, iată încă o
poruncă în completarea celei dintâi.
Iubirea triumfătoare
Şi vă voi da o inimă nouă, şi duh nou voi da întru voi; inima de piatră o voi lua
din trupul vostru şi vă voi da inimă de carne (Iezechiel 36, 26)
Nu poate fi suferinţă mai mare decât aceea de a purta în piept o inimă de piatră. S-a
răcit sufletul tău? Simţi că te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ţi se pare că nu mai ai
viaţă în tine, nici bucurii, nici speranţe? Rugăciunile au amuţit, lumina din tine s-a
stins; te apasă un gol pe suflet şi te întrebi: „Te mai poate iubi Dumnezeu aşa cum
eşti: nesimţitor, nevrednic, poate chiar necredincios?”
Caută atunci spre infinita, neschimbata iubire care din veac în veac a rămas
aceeaşi: ea nu se clatină, nu ezită, din pricina schimbărilor prin care ai trecut, ea
poate da căldură inimii tale de piatră, o poate transforma pe de-a-ntregul cu puterea
sa.
Domnul l-a iubit pe Petru şi atunci când, cu puţin timp după ce se lepădase de El, Îl
urma „de departe”. Privirea neadormitei iubiri a Domnului a frânt inima lui Petru, a
aprins focul din ea, care se stinsese. Această iubire a Domnului îţi „aparţine”. Ţinete
de ea, nu întârzia să revii pe minunatul ei liman!
Ştiu că duci dorul celor care erau până nu demult bucuria vieţii tale şi care acum
sunt în Împărăţia cerurilor. Te stingi de dorul lor după această amară despărţire.
Există însă o legătură de inimă care nu s-a curmat. Când sufletul îţi tânjeşte după
ei, caută spre înălţimea iubirii lui Hristos. Acea iubire e triumfătoare. În slava în
care se găsesc cei mântuiţi, izbăviţi de păcate, îi înalţă laudă şi ea se revarsă şi
asupra aleanului tău, îmbrăţişându-ţi inima pustiită, creând o legătură vie între tine şi ei. Aceeaşi unică iubire care cuprinde cerul şi pământul se bucură de cei ce s-au
întors acolo şi nu-i părăseşte pe cei ce au rămas aici.
Crede că inima ta de piatră va prinde carne şi că bătăile ei vor fi mai puternice sub
lucrarea acestei iubiri, fiindcă, oricât de lungi şi istovitoare ţi se vor părea zilele,
oricât de grele încercările, nici înălţimea dorinţelor, nici adâncul suferinţelor „nu
va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul
nostru“ (Romani 8, 39).
Crucea lui Hristos şi iubirea
Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are; să-şi pună cineva viaţa pentru
prietenii săi. (Ioan 15,13)
Ţi-a trecut vreodată prin minte că crucea lui Hristos ar putea fi o minunată mărturie
a chipului în care Dumnezeu a iubit lumea dintru începuturile ei? Că prin ea a
revărsat în lume râuri de iubire, care au lăsat urme de neşters, dar că iubirea însăşi
nu s-a reîntors în sânul lui Dumnezeu? Nu s-a reîntors, crucea este semnul şi
măsura unei nesfârşite, nemuritoare iubiri. Crucea este simbolul dorinţei
nestăvilite, împinse până la sacrificiul vieţii de a binecuvânta şi mântui omenirea,
dar este şi expresia iubirii pe care Dumnezeu o poartă omenirii şi astăzi.
Dă, omenirii! Fără să vrei, ajungi să-ţi dai seama cât de mici suntem noi în faţa
acestei iubiri care îmbrăţişează întreaga lume. Ce-ar putea reprezenta înaintea
Domnului durerea noastră, nevoile noastre, disperările noastre? Ştim însă că
iubirea lui Dumnezeu este nemărginită. Iubirea nu se împarte, ea înseamnă tot sau
nimic. Şi iubirea noastră […] poate fi neţărmurită, nemuritoare, neînfricată şi
puternică până la moarte. Marea, nesecata, desăvârşită iubire a lui Dumnezeu este
şi a ta, ca şi cum n-ar exista o altă fiinţă asupra căreia să se reverse.
Poţi zice
„Dumnezeul meu”, ca şi cum El ţi-ar aparţine doar ţie. Acest mod de a ţi-L însuşi
nu trebuie să fie unul egoist şi nici trufaş.
Puterea acestei iubiri a lui Dumnezeu este atât de mare, încât ea „lucrează” nu
numai asupra sufletului meu, ci şi a sufletelor celor din jurul meu. Dacă, în privinţa
bunurilor pământeşti, cu cât îţi vei agonisi mai multe, cu atât mai puţine vor
rămâne altora, aici lucrurile stau altfel: cu cât mai mult îmi voi agonisi eu din cele
dumnezeieşti, tot atât de mult se vor bucura de ele şi alţii.
Adevărata iubire, ca şi adevărul însuşi nu se împuţinează niciodată; ea tinde să se reverse, să dea pe dinafară. Adevărul şi iubirea sunt ca soarele: raţiunea lor de a exista este să lumineze.
Chemare la slujire
Fiecare, judecând, să-şi ajute vecinul şi fratele. Şi cineva va zice: meşterul s-a
întărit (Isaia 41, 6).
Un scriitor faimos, cu preocupări spirituale, spunea: „Începem să căpătăm asemănare
cu Dumnezeu numai atunci când devenim folositori semenilor noştri”.
Într-adevăr, slujirea aproapelui este o lege divină. Hristos a luat chip de rob, a venit
pentru a sluji, ne-a învăţat să slujim.
„Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte“ (Luca 22, 27).
A slujit neîncetat: cu cuvântul, cu fapta, cu viaţa; a slujit trupului şi sufletului,
oamenilor din jurul Său, cu răbdare, fără răgaz, mereu cu ochii la binele lor.
„El, care a umblat făcând bine” (Faptele Apostolilor 10, 38). Dumnezeiasca Sa
iubire s-a văzut printr-o slujire care avea să fie urmată de sacrificiul propriei Sale
vieţi.
În ceruri se slujeşte ziua şi noaptea, ne spune Scriptura. Îngerii, numiţi „duhuri
slujitoare”, pogoară pe pământ ori de câte ori apare o slujire deosebită, spre folosul
oamenilor. Dumnezeu Însuşi slujeşte oamenilor cu o râvnă infinită, pentru veşnicul
lor bine, chemând la sine, îndrumând, uşurând sufletele păcătoşilor. Se cuvine ca şi
noi să slujim. Dumnezeu ne-a arătat cinste deosebită, chemându-ne să lucrăm, aşa
cum lucrează El, să dăm ajutor oamenilor, să-i încurajăm, să-i susţinem, să fim
gata de orice slujire pentru a le aduce oamenilor folos adevărat.
„Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu
în El” (I Ioan 4, 16).
„Fiecare să-şi ajute aproapele”, aceasta este menirea dată de Dumnezeu tuturor
persoanelor create de El, nu numai unor aleşi. Să nu te aştepţi la o slujire
răsunătoare, importantă; numără-te de pe acum printre cei ce întind o mână de
ajutor semenilor lor şi-ţi vei da seama că, dacă îi vei adresa o vorbă plină de
căldură, de încurajare fratelui tău, vei prinde şi tu mai mult curaj şi avânt pe
drumul vieţii tale creştine.
După necazuri, mângâiere
Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot
necazul să-i putem şi noi mângâia, prin mângâierea cu care noi înşine suntem
mângâiaţi de Dumnezeu. (II Corinteni 1,4)
Există diferite moduri prin care „suntem mângâiaţi de Dumnezeu”, iar acestea sunt
infinite la număr. Uneori ne trimite o rază de lumină să ne lumineze calea, care
pare cufundată în beznă, sub forma unui verset din Sfânta Scriptură, care ne-a
căzut întâmplător sub ochi. Alteori cuvântul lui Dumnezeu răsună mângâietor în
noi, repetându-se parcă de la sine, cu o putere care sporeşte mereu. Uneori, când ni
se acordă o atenţie la care nu ne-am fi aşteptat, ni se adresează un cuvânt bun, ne
aducem aminte de acea iubire care rămâne şi lucrează neîncetat în noi. Sau ne
poate aduce mângâiere apariţia neaşteptată a unui prieten drag aşa cum s-au simţit
corintenii la venirea lui Tit (II Corinteni 7, 6).
Nu există o zi chiar atât de neagră, de lipsită de bucurie, în care Domnul să nu
picure măcar un singur strop de mângâiere. Poate că nu întotdeauna ne va scăpa de
o boală, fiindcă boala ne poate vindeca prin ea însăşi, în schimb ne va da de fiecare
dată forţa de a trece prin noianul de suferinţe şi de a ieşi învingători.
Să căutăm să „prindem” acele raze de lumină cerească pe care ni le trimite
Domnul. Nu există supărare după care să nu vină mângâiere. Dacă nu o simţim
întotdeauna este pentru că ne lăsăm prea mult copleşiţi de necaz, iar atunci când
vărsăm lacrimi deasupra unui mormânt proaspăt nu-l observăm pe îngerul
mângâietor care veghează la căpătâiul lui. În plus, deseori, necazul ni se pare
insuportabil pentru că nu-i vedem rostul, uităm că în fiecare încercare pe care ne-o
trimite Domnul există o raţiune, un scop, chiar dacă nouă ne scapă.
Să ne aducem aminte că suntem chemaţi „să mângâiem pe cei ce se află în tot
necazul” şi că, pentru a putea face aşa ceva, trebuie să trecem noi înşine prin
necazuri. Va veni timpul când toate cele trăite şi îndurate de noi vor putea servi
drept lecţie şi mângâiere fraţilor noştri aflaţi în suferinţă. Cu siguranţă, experienţa
noastră le va putea fi de folos şi altora, iar atunci când aproapele nostru ne va
destăinui eşecurile din viaţă care i-au îmbolnăvit inima, vom găsi cuvinte de
mângâiere care să-i vorbească despre nemăsurata milă a lui Dumnezeu, care ne-a
scos şi pe noi din beznă la lumină.
Cuvântul nostru, bazat pe cele trăite, îl va scoate din disperare pe fratele ajuns în
suferinţă, fiindu-i ancoră de salvare, iar nouă, prin această nevoinţă iubitoare, ni se
va descoperi planul înţelept al proniei dumnezeieşti, atunci când ne-a încercat şi pe
noi cu necazuri şi suferinţe.
(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – Cuvinte de folos pentru toate zilele
anului“, Editura Sophia, 2008)
