Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.
(Galateni 2, 19)
Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă
roadă. Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se
naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu
moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte
numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.
Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm
neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea
nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin
credinţă (Col 2, 12). Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba
lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă,
până la moarte, pentru El şi slava Lui. Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe
Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună şi lăsând o cale rea, nu
urmează statornic calea cea bună, şi lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu
Hristos, şi murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu –
acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După
cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la
început (Lc 11, 24-26).
Cu lucrurile mântuirii nu-i de glumit. Cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu fiecare
din noi trebuie să ştim să umblăm cu toată teama, evlavia şi seriozitatea. Dacă
Dumnezeu S-a îndurat faţă de noi ca să ne aleagă pentru mântuire, acest har este
nespus de mare şi cutremurător. O dată ce am devenit părtaşi ai harului acestuia,
noi trebuie să o rupem cu păcatul, în chip cu totul hotărât, apoi să trăim cu toată
frica de Dumnezeu în dreptate, cumpătare şi evlavie, lucrând neîncetat şi aşteptând
fericita noastră nădejde, arătarea Slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor
Iisus Hristos (Tit 2, 11-13).
Avem cu Hristos un legământ… cu Hristos avem acest legământ. Cu Dumnezeu
am pus juruinţa aceasta şi Duhul Sfânt a pecetluit-o… Cum să mai scăpăm noi,
dacă vom fi nepăsători faţă de mântuirea aceasta cutremurătoare? Cum să nu fim
noi alungaţi în cel mai fioros infern, când nesocotim şi dispreţuim pe Dumnezeu,
întorcându-I spatele, după ce El Şi-a pus semnătura de sânge a Fiului Său pe acest
document zguduitor? (Evr 2, 3; 10, 26-31). Şi cum să mai fim dezvinovăţiţi dacă
ne-am călcat legământul cel mai sfânt?
Noi am murit faţă de lume, nu ca să zăcem ca nişte morţi, ca nişte cadavre care nu
mai mişcă, nu mai lucrează, nu mai respiră, nu mai vorbesc… Ci noi am murit
pentru păcat, tocmai pentru a vieţui de acum încolo pentru Hristos, pentru
neprihănire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Vai de acel credincios care devenind
mort pentru lume, nu devine mai viu pentru Domnul, care dacă nu mai vorbeşte ca
lumea, nu mai vorbeşte nici ca Duhul, care, dacă nu mai merge la fapte rele, nu
merge nici la binefaceri, care, dacă nu merge la cârciuma lui satan, nu merge nici la
biserica şi adunarea Domnului! Vai de acela care, lăsându-se de vestirea minciunii,
nu se apucă de vestirea adevărului şi, lepădându-se de sudalme şi ocări, nu devine
un om al rugăciunii şi al răspândirii Cuvântului Sfânt! Dumnezeu tocmai pentru
asta ne-a scos din robia lui satan, ca să devenim nişte slujitori ai Săi!
Omul lui Dumnezeu şi Lucrarea lui Dumnezeu, care au primit alegerea pentru
slujirea Lui pe pământ, au cu sine nu numai datoria vestirii Evangheliei lui Hristos,
ci şi făgăduinţa puterii Sale şi a purtării Lui de grijă.
Nu te teme de ei, iată Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul (Ier 1, 8). Iată
că Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Iată
izvorul şi garanţia vieţii şi a puterii noastre! Forţa aceasta atotputernică a lui
Dumnezeu, care însoţeşte totdeauna pe aleşii şi trimişii Săi, este puterea neînvinsă
care a purtat solia Evangheliei şi pe purtătorii ei biruitori prin toate furtunile şi
peste toate valurile veacurilor şi ale istoriei, până astăzi, fără ca s-o poată nici opri
şi nici distruge nimic.
Toţi cei ce i s-au împotrivit au fost ori înlăturaţi, ori nimiciţi. O dată cu
binecuvântarea celor care au purtat solia lui Dumnezeu, au fost pedepsiţi şi cei care
au nesocotit-o. Chiar noi înşine, care spunem aceste lucruri, suntem încă o dovadă
a acestui adevăr.
Într-o veche însemnare biblică, se spune că atunci când copilaşul Moise, fiind
scăpat din ape, a fost adus în faţa lui Faraon, au fost chemaţi trei înţelepţi şi au
fost întrebaţi ce să facă cu el.
Primul, Bileam, l-a îndemnat pe Faraon să ucidă pe Moise. De aceea răsplata
lui a fost că a sfârşit prin a fi ucis şi el.
Al doilea, Iov, a tăcut şi nu a apărat copilul când era în primejdie. De aceea a
avut şi el de îndurat crunte suferinţe, fiindcă n-a vorbit atunci când trebuia să
vorbească în apărarea vieţii unui ales al lui Dumnezeu.
Al treilea, Ietro, a vorbit cu multă stăruinţă pentru salvarea vieţii copilului lui
Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i-a rânduit lui un viitor frumos, iar urmaşii lui
au ajuns la mari binecuvântări de la Domnul.
Domnul spune: Cine se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei… Cine a
făcut acestea unora din ai Mei Mie Mi le-a făcut (Mt 25, 40; Zah 2, 8).
Toată istoria este martoră că oricine a primit pe trimişii lui Dumnezeu cu bucurie,
cu respect, cu preţuire şi bunăvoinţă au fost binecuvântaţi.
Dar toţi cei ce s-au purtat rău cu ei au fost pedepsiţi potrivit cu gravitatea păcatului
făcut împotriva lor. După cum este scris: Binecuvântat să fie oricine te va
binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema (Num 24, 9).
Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
