Suntem cu Domnul Hristos în cetatea Capernaum, după ce fusese aproape dat afară
din ținutul Gadarenilor de niște locuitori la fel de ingrați ca mulți dintre noi, cei de
astăzi, care privim cu nesaț către bunurile materiale, mai degrabă decât spre
mulțimea de daruri și vindecări primite de Sus.
Aici, evanghelistul Luca înregistrează două minuni, cu totul ieșite din comun, pe
care Domnul le-a săvârșit asupra naturii umane: vindecarea femeii bolnave de 12
ani de hemoragie și învierea fiicei mai-marelui sinagogii.
Din prima se detașează două elemente: femeia „cheltuise cu doctorii toată averea
ei‖ în zadar și doar târziu se apropie și de Dumnezeu, ca la ultimul colac de
salvare. Teribilă similitudine cu a multora dintre noi astăzi: întâi încercăm pe la
doctori, pe la „vindecători‖ de tot felul și, în cele din urmă, ne gândim și la soluția
cea mai la îndemână și cea mai probată de 2.000 de ani: cea a credinței! „Vom
încerca și pe la biserici!‖, auzim nu de puține ori din partea „căldiceilor‖ de astăzi.
Tristă invertire a priorităților și valorilor în viața noastră! Apoi, reacția atât de
caldă, de umană a lui Iisus către femeia vădită că s-a atins de El: „Îndrăzneşte,
fiică, credinţa ta te-a mântuit.
Cea de-a doua minune o „eclipsează‖ pe cea dintâi, pentru că în decursul celor trei
ani ai activității Sale publice, Domnul a recurs doar de trei ori la puterea sa
dumnezeiască pentru a învia pe cineva din moarte.
Iair, mai-marele sinagogii, îl roagă pe Iisus să o vindece pe fiica sa care era pe
moarte. Între timp, fata moare, dar Iisus intră în casă, luându-i cu El pe Petru,
Iacov şi Ioan, împreună cu părinţii fetei. Toţi boceau, cuprinşi de disperare, dar
Iisus le-a spus să nu plângă, deoarece fetiţa nu era moartă, ci dormea, cuvinte ce au
generat un val de ironie din partea lor, absolut convinşi că fetiţa decedase.
Domnul Hristos o readuce la viață pe fiica lui Iair sau o trezește, prin rostirea cuvintelor
(aramaice): „Talita kumi‖ (Mc 5, 41), adică „Copilă, scoală-te!‖.
Omule, adu-ți aminte că vei învia!
Întrebarea ce se pune: era ea cu adevărat moartă sau dormea adânc, într-un somn
asemănător unei come? Majoritatea comentatorilor susţin că era moartă. Ei
subliniază că Iisus a spus același lucru și despre Lazăr (că dormea) când acesta era
mort.
Chiar dacă sunt și exegeți (apuseni) care susțin că fetiţa nu era cu adevărat ieșită
din această viață, totuși, ceea ce e mai mult decât evident este că în acest caz, ca și
în toate morțile „în Hristos‖, nu mai vorbim de moarte, ci de adormire. Așa își și
intitula un mare teolog român (mitropolitul Antonie Plămădeală) cuvântul la
această duminică: „Când moartea se dovedește totuși somn‖. Adică în Hristos
aspectele esențiale ale existenței noastre capătă altă conotație, alt sens: omul nu
mai este mort, ci doar adormit, ca rob al Cuvântului Vieții. Așa ne și exprimăm în
cultul nostru public: „Adormitul, robul lui Dumnezeu (N)‖. Dar ca această realitate
să devină inteligibilă nouă, celor (prea adesea!) atât de opaci la minte și la suflet,
avem nevoie de resortul sfânt al credinței. Căci numitorul comun al ambelor
minuni ale Mântuitorului din Evanghelia lucanică îl reprezintă factorul credinței, la
care El face referire atât în cazul femeii care bolea de 12 ani: „Credinţa ta te-a
mântuit‖, dar și în cel al lui Iair, după ce fiica lui deja murise: „Crede numai şi se
va izbăvi‖.
Dacă, de multe ori, omul credincios sau religios este desconsiderat de unii gânditori
„liberi‖, care îi acuză pe cei dintâi că fac apel la soluția facilă a credinței, noi
susținem, cu putere de argument, contrariul: omul credincios nu poate fi un
ignorant, ci, dimpotrivă, un înțelept. Apelul la credință, departe e a fi unul simplu,
este, în fapt, cel mai dificil, pentru că ancorarea mea în această viață, prin soluția
credinței în Dumnezeu, mă detașează de toate celelalte ființe vii, mă scoate din
lejeritatea sau autonomia gândirii, impunându-mi, extrem de responsabil, conformarea
vieții mele după alteritatea existenței dumnezeiești.
Credința este virtutea teologală care rodește în omul cu adevărat înțelept, cel apt
pentru a discerne între valorile fundamentale ale omului și cele secundare.
Or,
credința în învierea trupurilor este piatra de temelie a învățăturii Domnului, dar și
piatră de poticnire pentru cei care o iau în derâdere sau o eludează pur și simplu.
Marii învățați ai zilelor noastre, care ajung chiar la un grad înalt de erudiție, fără
ecuația credinței rezolvată, nu ajung niciodată la adevărata înțelepciune.
Dacă în vechime se vehicula o exortație legată de importanța aducerii aminte a
morții, precum auzim în Ecclesiasticul: „Adu-ți aminte de cele mai de pe urmă ale
tale și în veac nu vei greși‖ (7, 38), reluat în Evul Mediu creștin, în celebrul
aforism „Memento mori‖, al mai multor ordine monahale, pentru noi, de o forță
optimistă și vivifiantă este îndemnul: „Adu-ți aminte că vei învia!‖
Acesta este
cuvântul care trebuie să ne pătrundă până în profunzimile ființei noastre.
Vom dăinui în istorie cât timp nu vom uita pe Dumnezeu și limba noastră
Ne naștem, trăim, murim și, la sfârșitul veacurilor, odată cu învierea trupurilor
urmează judecata obștească, unde nu ne vom prezenta singuri, ci „fiecare în rândul
cetei sale‖ (1 Co 15, 23). De la Sfântul Pavel până la Apocalipsă este prezentă
ideea judecății omenirii și ca neamuri, căci fiecare neam, fiecare popor își va aduce
slava lui. Slava unui neam sunt sfinții pe care Duhul Sfânt i-a plămădit în acel
popor.
Când un popor a împlinit în istoria sa cuvântul Evangheliei, atunci putem vorbi de
mântuirea acestuia în masă. Ne aducem aminte că încă despre patriarhul Vechiului
Legământ stă scris: „Avraam a murit la bătrâneţi adânci şi s-a adăugat la poporul
său‖ (Fc 25, 8).
De aceea, Biserica a rânduit la fiecare slujbă rugăciuni de cerere, care privesc pe
toți cei din neamul nostru: „Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de
pretutindeni…‖. La ieșirea cu cinstitele Daruri, în cadrul Sfintei Liturghii, preotul
se roagă astfel: „Pe fericiții întru adormire eroi, ostași și luptători români care s-au
jertfit pe câmpurile de luptă (…) pentru apărarea patriei și a credinței noastre
strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului
român…‖ Sfântă entitate: neamul românesc! La acesta trebuie să ținem „cu dinții‖,
nu cu sloganuri patriotarde veștejite, mai ales astăzi, când se încearcă edulcorarea
noastră ca neam, prin adormirea conștiinței noastre, prin „tăvălirea‖ mediatică (și nu numai) a limbii, a valorilor perene ale poporului român și a Maicii sale spirituale,
Biserica, de o manieră fără precedent.
O veche sentință grecească spune că un popor este amenințat cu pieirea atunci când
își uită zeii și limba. Or, Evanghelia zilei tocmai către aceasta îndeamnă: îmbarcarea
noastră pe „corabia‖ Sfintei Biserici, având drept cârmă credința nezdruncinată
în chemarea noastră la atingerea slavei sfinților lui Dumnezeu.
Or, la aceasta
ajungem trecând și prin periplul morții, care se dovedește a fi doar adormire, în
drumul nostru spre înviere. Doar ancorați în credință vom primi plata cea mare a
răbdării și vom fi părtași ai bunurilor veșnice, pe care fie să le dobândim cu harul și
cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Amin.
Pr. lect. dr. Alexandru-Corneliu Arion
