Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci ne pune în față, ca la tablă, o problemă complexă: “Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui.
Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?
Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.
Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.”
Să ne concentrăm puțin.
Așadar, la Domnul nu te duci precum într-o vizită, cu prăjituri, fiind întâmpinat cu un aperitiv și ceva de ronțăit. Te duci, nici mai mult și nici mai puțin, cu ditamai crucea vieții tale. Adică tocmai cu ceea ce, frecvent, uităm sau amânăm să purtăm, lăsând-o simbolic acasă. Pentru că vrem să ne distrăm, să mai bârfim oleacă, să ne simțim, cum credem noi, bine.
Ei, uite, că nu este deloc așa. La Domnul te duci doar cu buletinul spiritual, adică purtându-ți crucea. Mai grea sau mai ușoară, oricum transpirat de efort și de emoție. Pe scurt, adevăratul test. La care nu există alternative, dacă dorești să fii lăsat să intri.
Problema nu este însă, în profunzime, să arătăm ceva, adică să demonstrăm că purtăm crucea, că suntem, filologic, (prea)cucernici. Nu! Este vorba despre sufletul nostru, despre misterioasa pasăre care se zbate în colivia propriei noastre existențe și care, contrar aparențelor, nu vrea să ne părăsească, să zboare fără noi.
Cât mai concis: scunzi sau grași, virtuoși sau nu prea, tineri sau bătrâni, Domnul dorește să vadă, concret, că avem grijă de noi.
Nu doar cumpărând creme, ci îngrijindu-ne exact de ceea ce ne scapă din vedere.
De suflet.
Pentru că El nu este un patron de sclavi, ci Tată de oameni liberi.
Or, dacă noi nu suntem împăcați sufletește cu noi înșine, cum să ne reprezinte El la judecată? Să ne bage prin ușa din spate?
Cea mai mare așteptare a lui Dumnezeu rezidă în așteptarea pe care o avem de la noi înșine.
De rest se ocupă El!
Sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
Sursa:https://www.facebook.com/radu.preda.581