Spune cuvântul lui Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har”.
Nu mai căutaţi la nimic altceva. Atâta timp cât cineva are mândrie, încăpăţânare, vrea să facă numai ale sale, atâta timp cât este întors către sine şi va fi numai iubitor de sine, atâta timp cât va spera la sine şi va depinde de sine, nu poate să primească har. Mai mult, chiar, şi cel pe care-l are înlăuntrul său îl va acoperi şi mai mult.
Omul trebuie să ajungă în postura fiului risipitor, care, venindu-şi în sine, a văzut în clipa aceea goliciunea lui în întregime, sărăcia lui în întregime, halul în care se afla în întregime. Rămăsese să se sature cu roşcove şi atunci şi-a adus aminte de tatăl său. Cel smerit asta va face.
De obicei când vorbim despre fiul risipitor, mintea noastră se duce la ceilalţi oameni. Nu e bine. Nu există om care să nu fie risipitor.
Toţi oamenii câţi au venit pe această lume sunt într-o anumită măsură risipitori. De ce ne temem? De ce ne este ruşine să recunoaştem? Facem totul, mai ales noi oamenii religioşi, ca să salvăm vreo virtute, încât să ne prezentăm lui Dumnezeu având ceva al nostru.
Din câte cunosc, sunt suflete care se chinuie foarte mult. Cad, cad iarăşi, din nou cad, sunt victime ale păcatului şi nu pot să se elibereze, deoarece nu se smeresc să spună: „Sunt vagabond. Dar există Tată şi pentru mine! Atâtea fiinţe necu-vântătoare satură Tatăl şi le prisoseşte hrana. Pe mine, fiul Lui, nu mă va primi? Voi merge la Tatăl meu!” Nu se smeresc, ci se chinuie inimaginabil în încercarea lor de a găsi vreo frunză de smochin să se acopere, deoarece toate acestea pe care încearcă omul să le facă, să aibă virtuţi, chipurile, şi aşa să se prezinte în faţa lui Dumnezeu, sunt zdrenţe.
PS: Arhim. Simeon Kraiopoulos
