Animați de cele mai îndrăznețe idealuri și aroganți până la cer, oamenii au proiectat o lume fără Dumnezeu. Pentru punerea în operă a cutezătorului plan, a fost nevoie întâi de toate să Îl evacueze pe Intrus:
-Doamne, rămâi acolo, la Tine în cer! Îți dăm libertatea de a face orice voiești, dar nu Te amesteca în treburile noastre!
Domnul S-a uitat mirat către ei:
-Bine, dar Eu v-am creat! Eu sunt Viața voastră, Eu sunt Lumina, Nădejdea și Refugiul, cum să mă excludeți din lumea voastră?
-Să admitem că Tu ne-ai dat viață. Ți-am cerut noi asta? Iar dacă ne-ai creat printr-un act unilateral care Te privește exclusiv, de ce ar trebui să trăim cum vrei Tu? De ce nu ne lași să viețuim cum credem noi de cuviință? Adică fără Tine?
-Dar Eu v-am dat viața ca să vă bucurați de pământ și de cer, ca scăpând de egoism, răutate și trufie, să descoperiți taina cea mare a iubirii cu care să îmbrățișați întreaga creație, singura care vă face cu adevărat fericiți!
-De ce hotărăști Tu ce ne face fericiți? Nu te recunoaștem ca instanță a fericirii noastre! De acum noi vom decide ce ne face fericiți și ce nu. Tu vorbești des-pre o fericire greu de obținut într-un viitor improbabil. Pe noi nu ne interesează viitorul îndepărtat și nici lumea ideală despre care ne vorbești. Noi suntem preocupați doar de acest timp și de această lume. De ce stai în calea fericirii noastre? Ne repeți obsesiv, până ne scoți din sărite, să ne iubim unii pe alții. Dar ce Te face să crezi că noi ne dorim asta? Iubirea nu este întotdeauna convenabilă . Și apoi de ce ne spui Tu fără încetare ce să facem și cum să facem? Rămâi la locul Tău, nu te mai amesteca unde nu Te privește! Nu ne interesează povețele, poruncile, amenințările Tale! În definitiv, ce ai crezut? Că vindecând orbi, muți și paralitici, alungând demoni și înviind morți, ne vei impresiona? Află că pe noi nu ne intimidezi cu vorbele și faptele Tale! Lasă-ne pur și simplu în pace!
-Dar Eu M-am făcut de-al vostru, sânge din sângele vostru, carne din carnea voastră, suflet din sufletul fiecăruia ca să nu rămâneți singuri în tristeți și nevoi, ca să puteți ridica din nou privirea spre cer, ca să redescoperiți fericirea.
-Nu ne interesează, Doamne! Dacă Tu Te-ai facut ca noi, asta nu înseamnă că noi trebuie să fim ca Tine. De ce ne obligi să facem ceva ce nu ne atrage și nu interesează?
Dar Eu Mi-am dat viața pentru voi, M-am lăsat răstignit de dragul vostru, v-am răscumpărat cu preț de sânge ca voi să nu mai muriți ci să trăiți veșnic!
Așa, și? Noi Te-am pus pe cruce? Ți-am cerut noi asta? A fost opțiunea Ta, Te-ai sacrificat că așa ai vrut Tu! De ce ne incluzi în povestea asta? Ca apoi să ne reproșezi că nu ne este milă de Tine și că Îți desconsiderăm jertfa?
Nu înțelegi că nu ne interesează moartea și învierea Ta? Nu pricepi că nu ne interesezi de fel?
Dar timpul trece și veți muri!
– Nu Te-ai săturat să ne ameninți? Păcatele, cum le numești Tu, ne dau plăcere și libertate și, ca să vorbim pe șleau, prin ele obținem satisfacția imensă de a Te sfida. Refuzăm corvoada jertfei Tale iubitoare! Rămâi acolo sus, la Tine în cer, nu înțelegi că ne deranjezi? Din cauza Ta ne cuprinde uneori teama de eșec și de moarte, tot din vina Ta uneori ni se pare că ne mustră conștiința. Nu Te mai vrem în lumea noastră, ne incomodezi, ne stai În cale, vezi-Ți de treburile Tale, nu ne mai deranja! Noi construim o lume în care Tu nu ai ce căuta! Te poftim să ne dai pace! Și hai ca pierdem vremea, am stat destul la taclale. Avem de ridicat lumea noastră! Să nu te amesteci, ne-am înțeles, da?
Scăpați de grija lui Dumnezeu, neînfricații artizani ai noii epoci au organizat degrabă șantierul și cu frenezie au construit cea mai spectaculoasă lume din câte s-au pomenit vreodată. Au cucerit macrocosmosul și microcosmosul, au avut acces la toate informațiile de pe pământ, au împânzit cerul cu avioane, au devenit omniprezenți prin imagine și voce. Lumea clădită cu entuziasm și lipsită de suportul marelui Intrus arăta splendid. Foamea de sens, sărăcia, suferința, nedreptatea, singurătatea, moartea nu au putut fi evitate, dar ingenioșii creatori au reușit să le bagatelizeze. Pagubele colaterale nu au împiedicat realizarea unicului țel: o societate perfectă, o construcție infailibilă, un edificiu neasemuit, o civilizație inegalabilă. Ce splendoare!
Doar că peste noapte șandramaua de lux s-a năruit. Construită pe interese meschine și susținută de aburii orgoliului, lumea artificială nu putea rezista la nesfârșit. Turnul Babel s-a prăbușit.
De atunci oamenii caută explicații, soluții și speranțe. Așteaptă un miracol care întârzie să apară. Strigă și nu primesc niciun răspuns. Cine să le răspundă câtă vreme L-au alungat pe Dumnezeu de pretutindeni, din școli, din case, de pe străzi, din legi, din viața publică, chiar și din unele biserici? Cine să le răspundă câtă vreme de când se știu au ridicat ziduri de protecție lui Dumnezeu, ca să nu Îl mai audă, ca să nu Îl mai vadă, ca să nu mai știe de minunile, de cuvintele, de jertfa Sa, În fine, ca să nu îi deranjeze?
Ca odinioară în Babilon, șandramaua de lux s-a surpat Nemaipomenita, superba, mirobolanta construcție omenească s-a prăbușit într-un abis de spaimă, neputință și absurd. Cum să supraviețuiască lumea fără Dumnezeu? Cum să reziste o civilizație organizată exclusiv pe interese materialiste? Construcția socială a ultimelor generații se dovedește șubredă, inutilă, vânare de vânt, deșertăciune, eșec, confirmare mot-a-mot a cuvintelor Mântuitorului: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le indeplinește, se va asemăna nechibzuitului care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare.” (Matei 7, 26, 27).
Descumpăniti, oamenii încearcă să se regăsească printre ruinele lumii prăbușite. Micii dumnezei se dau de ceasul morții. În spaima care i-a cuprins, strigă unii la alții, se iau la harță, se confruntă violent. Statele mârâie unele la altele, deocamdată în notă diplomatică, negrii se revoltă împotriva albilor și albii împotriva negrilor, minoritățile acuză majoritățile iar majoritățile se simt discriminate, în interiorul fiecărui stat politicienii se desființează unii pe alții, categoriile profesionale se acuză reciproc, oamenii se încaieră la televizor și pe facebook la locul de muncă, pe stradă, uneori în propriile case.
Cuvintele par să își fi pierdut sensul. Derizoriul înstăpânit peste sentimente și raționamente. Orice afirmație, indiferent cui aparține, este suspectată, contestată, răstălmăcită. Cum să își mai păstreze cuvintele consistența câtă vreme Cuvântul a fost izgonit în cer? Lumea s-a destabilizat, binele și răul s-au amestecat până la confuzie, principiile, valorile, regulile, ierarhiile s-au degradat. Oamenii nu mai vorbesc aceeași limbă și chiar dacă o vorbesc, nu se mai aud și nu se mai înțeleg unii pe alții. Scriptura propune un termen sugestiv: babilonie. „Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Și a zis Domnul: Iată, toți sunt de un neam și o limbă au și iată ce s-au apucat să facă și nu se vor opri de la ceea ce și-au pus în gând să facă. Și i-a împrăștiat Domnul de acolo în tot pământul și au încetat de a mai zidi cetatea și turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul” (a se vedea Facere 11, 4-9).
Privind cu milă spre lumea prăbușită, Stăpânul le vorbește celor care caută explicații, soluții și speranțe și care nu și-au pierdut de tot capacitatea de a-L auzi: „V-am dat un rai și l-ați părăsit, v-am făcut frați și v-ați ucis între voi. V-am dat o Lege și v-ați închinat vițelului de aur, am venit la voi și nu M-ați primit! M-ați răstignit și v-am iertat neștiința și v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuați să Mă ucideți, împotriva evidenței!
Ați dărâmat zeitățile grecilor și romanilor, dar ați creat un alt idol. Au fost eliberați robii antichității, dar ați creat o robie modernă. S-a prăbușit un imperiu păgân, dar ați creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-ați fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta.
M-ați alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre și n-ați împlinit încă voia Mea! Ați crezut o vreme în Mine, dar apoi v-ați făcut pe voi înșivă dumnezei!
Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi ați împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învățat să stăpâniți cu Duhul materia, dar voi v-ați închinat și v-ați robit materiei, mutilând chipul meu din voi.
Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveați nevoie, dar voi v-ați închinat zeiței rațiunii.
Eu făurisem o conștiință sfântă în lume, dar voi ați preferat egoismul capitalismului.
Eu ridicam sufletele, viața și ordinea din lume la Pacea liberă a desăvârșirii, dar voi ați preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează și vă nefericește.
Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toți dar voi Mă răstigniți necontenit cu lenea voastră, cu puținătatea voastră, cu ignoranța voastră.
Nu vă amăgiți: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărățesc aici, fără a mă despărți de ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine. Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fără Mine.
Priviți lumea, priviți universul, priviți viața, priviți sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine și nu se pot mântui decât prin Mine!” Cuvintele de mai sus au fost scrise în urmă cu aproape patru decenii și îi aparțin lui Ioan lanolide (+ 1986), vizionar mărturisitor al temnițelor comuniste (în Deținutul profet, Bonifaciu, 2009, pp. 62-65).
Uneori este nevoie să fie demolat totul pentru a se ridica o nouă construcție, pe temelii durabile, cu arhitectură diferită, adaptată altor folosințe și aspirații. Lumea pe care o știam s-a surpat. Ne aflăm la faza în care ne căznim să ne ridicăm de sub dărâmături. Nu ne-au rămas decât două variante:
1. Refacem configurația lumii, după proiectul deja trasat: „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și la îndeplinește se va semăna înțeleptului care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.” (Matei 7, 24, 25).
2. Ne resemnăm, ascunzându-ne printre ruinele lumii eșuate, riscând noi înșine să devenim ruine.
Cum fiecăruia îi revine o cotă parte de lume și de cer, nimeni nu se poate eschiva de la imperioasa alegere.
Fragment din
Jos Anafora Sus Drojdia
MISTUIRI DIN VREMEA PANDEMIEI – PREOT DR. CLAUDIU BĂZĂVAN
