“Știm mai bine decât ceilalţi totul, nu ştim să ascultăm şi să întrebăm, răcnim unii la alţii, ne cerem drepturi, facem reclamaţii …
“Emoţionantă această Evanghelie pe care am ascultat-o, emoţionantă pentru că în cuvinte atât de simple vorbeşte despre taine şi despre realităţi atât de profunde. Şi tocmai această profunzime este cea care ne atinge sufletele şi minţile și ne face să ne gândim, să medităm la condiţia noastră umană, la felul în care aceasta se desfăşoară.
Dar, mai presus de toate, această Evanghelie ne arată ce fel de Dumnezeu avem. Căci este fără îndoială faptul că tatăl pe Care L-am văzut cu ochii minţii în Evanghelia prezentată astăzi este nimeni altcineva decât Tatăl nostru Cel ceresc. Şi sub forma unei drame de familie ne este zugrăvită întreaga dramă a existenței noastre omeneşti, cu un tată ai cărui doi fii îşi cer pe rând partea lor de moştenire şi care, de multe ori, îi provoacă multă, multă durere. Şi felul în care Tatăl reuşeşte, până la urmă, să-și întregească familia vorbeşte de câteva lucruri pe care noi înşine trebuie să le săvârşim și la care noi înşine, ca oameni, trebuie să luăm aminte.
Uitaţi-vă cum reacţionează tatăl atunci când cel mai tânăr dintre fii, cel mai imatur, am putea spune, vine la el într-o dimineaţă şi îi spune: Să-mi dai averea ce mi se cuvine. E un lucru pe care-l facem în fiecare zi; în fiecare dimineaţă cerem de la Dumnezeu, într-o formă sau alta, chiar prin însuşi faptul trezirii, dreptul de a exista, dreptul de a face ce vrem cu viaţa noastră. Avem dreptul de a dispune cum vrem de trupurile noastre, de darurile pe care Dumnezeu le-a sădit în noi, pentru ca noi să ne simţim bine, să fim bucuroşi, să fim fericiţi. Acesta este în mod principal criteriul pe care noi, ca oameni, îl avem când ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu şi ştim să cerem ceea ce ni se cuvine. Uităm de prea multe ori că ceea ce ni se cuvine este o chestiune moştenită. Averea respectivei familii este posibil să fi fost construită de generaţii şi generaţii întregi de oameni, care au tot adunat, care au tot pus avere peste avere, posesiune peste posesiune, bucurie peste bucurie, experienţă peste experienţă, tradiţie peste tradiţie.
Mergem înaintea lui Dumnezeu şi ne cerem drepturile ca şi cum Dumnezeu ar fi obligat să ni le dea. Şi, în jocul nostru copilăresc, Dumnezeu intră şi face ceea ce zicem noi: ni le dă. Ni le dăruieşte. E lucrul pe care-l experimentăm, cum spuneam, în fiecare dimineaţă, la amiază şi seară. În mod real, facem ceea ce vrem cu viaţa noastră. În cântecele noastre o spunem, în poeziile noastre o mărturisim, piesele noastre de teatru, romanele noastre sunt despre felul în care oamenii dispun de dreptul acesta de a dispune într-un mod absolut de propriile vieţi. Este o dispunere a dispunerii, pentru că noi înşine nu ne considerăm ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât fiii Părintelui nostru, adică un fel de dumnezei. Felul în care ne comportăm, felul în care credem, felul în care mărturisim ne situează pe noi într-o postură din care putem să le judecăm pe toate.
Specialiştii au numit această poziţie a omului, această înţelegere asupra propriului rol în viață umanism. Umanismul este un fel de religie care a infestat întreaga umanitate în zilele noastre.
- În momentul în care, de pildă, trebuie să te duci să alegi, se presupune că ştii pe cine trebuie să alegi.
- În momentul în care trebuie să te duci să cumperi ceva, se presupune că oamenii ştiu despre ce e vorba doar citind o etichetă.
- În momentul în care oamenii trebuie să facă alegeri mai complicate, cum ar fi o căsătorie sau abordarea spiritualităţii sau a unei credinţe, se presupune că oamenii ştiu despre ce e vorba.
Auzim de atâtea ori îndemnul ăsta: <Uită-te doar în sufletul tău şi vei şti ce trebuie să faci!> [Ascultă-ţi inima!] Ne uităm în sufletul nostru şi ne uităm apoi în jur şi vedem că am făcut alegeri proaste, cât de multe drame provoacă, cât de multă lume supără, cât de multă lume supărată este în jurul nostru. Și, mai mult decât aceasta, cât de multă golătate este în sufletul nostru. Și continuăm să mergem pe această cale, noi înşine fiind criteriul nostru de evaluare a propriei noastre vieţi.
Umanismul este astăzi la putere. Şi de ce este la putere? Pentru că nu avem nici măcar decenţa să întrebăm, pe frate nostru om: <Oare o fi bine ceea ce fac?> Nu. Ştim noi mai bine. În certurile noastre mărunte sau mai mari, fie că sunt certuri de familie sau certuri politice în ţara noastră, vedem de multe ori, ba chiar întot-deauna, oameni care “ştiu” mai bine decât celălalt ce să facă sau ce să creadă. Rareori mai vezi în câte o emisiune televizată un <Iartă-mă, am greşit> sau <Iartă-mă, n-am înţeles despre ce era vorba. Poţi să mă ajuţi?> Nu. Toată lumea “ştie” despre ce este vorba, toată lumea “ştie” să aplice ce trebuie să aplice şi, din păcate, trăim o experienţă, ca ţară şi ca experienţă personală de cele mai multe ori nefericită. Nu suntem bucuroşi, nu suntem fericiţi, toate lucrurile se întâmplă în jurul nostru pentru că nu ştim să ascultăm. Răcnim unii la alţii, pur şi simplu. Şi, în această gălăgie generalizată, adevărul, firescul, normalitatea, lucrul bine făcut nu mai poate să iasă la suprafaţă.
Se vede această realitate din experienţa pe care cel mai tânăr fiu al tatălui nostru o are după ce pleacă din casa tatălui. Îşi ia averea – dreptul lui, ar spune unii. În general, noi, oamenii, avem doar drepturi şi suntem foarte atenţi atunci când trebuie să le susţinem. N-am auzit pe nimeni să se autodenunţe pentru că nu şi-a îndeplinit responsabilităţile sau obligaţiile. În schimb, facem reclamaţii peste reclamaţii, ne plângem în fiecare zi cum că ne sunt încălcate drepturile.
Ce se întâmplă în momentul acela? Imaturitatea fiului celui mai tânăr se arată cu putere în momentul în care, plecând din casa tatălui, lipsindu-se, cu alte cuvinte, de un criteriu sănătos al experienței, al bunei tradiţii, al legăturii acesteia filiale, ajun-ge pe mâna desfrânaţilor şi a păcătoșilor şi-şi risipește întreaga avere.
Asta este consecinţa faptului că nu ştim să ascultăm, să întrebăm, că nu ne înarmăm cu o doză de binecuvântată suspiciune care să cerceteze un pic certi-tudinile pe care le avem în ceea ce ne priveşte pe noi şi în ceea ce-i priveşte pe alţii. Şi fiul cel tânăr ajunge să crească porcii şi să-şi dorească să se hrănească cu hrana lor, cu roşcove. Teribilă experienţă.
Vedeţi unde duce, în ultimă instanţă, umanismul rău-clamat, dreptul oamenilor de a face ce vor cu viaţa lor? De cele mai multe ori sfârșește în prezenţa porcilor. Omul încetează să mai fie om. Sfârșitul umanismului este, de fapt, sfârşitul omului. Pentru că omul, coborându-se tot timpul la patimi, la lucrurile care provoacă plăcere şi care cred că-l definesc ca om, ajunge să nu mai fie om, să fie orice altceva decât om, să se asemene fiarelor josnice pe care noi le tăiem şi le mâncăm și pe care doar pentru asta le creştem, asemenea porcilor. Și nici măcar cu carnea lor nu doreşte să se hrănească, ci cu roşcovele pe care ei le mănâncă, slabă con-solare pentru toate bunătăţile pe care acest fiu, în neascultarea lui, le experimenta în casa tatălui său.
Este o amară învăţătură de minte pe care noi o descoperim, din păcate, de cele mai multe ori, mult prea târziu sau destul de târziu încât apucăm să ne răzvrătim, să considerăm pe alţii vinovaţi pentru neputinţele şi pentru stările proaste în care am ajuns şi din răzvrătire în răzvrătire să ne sfârşim viaţa într-un mod mizerabil, departe de toate sursele de lumină și de bucurie pe care le-am fi putut experimenta.
Vedeţi? Asta face umanismul din om, asta face dorinţa nesăbuită a omului de a se considera el măsura tuturor lucrurilor. Devii [dobândeşti] măsura tuturor lucrurilor atunci când ştii să asculţi, atunci când vrei să întrebi, atunci când îţi doreşti să devii mai mult decât ceea ce eşti în momentul de faţă. Şi singura cale prin care poţi deveni mai mult decât ceea ce eşti în momentul de faţă este calea Tatălui, nu altă cale.
Faptul că zburăm prin cosmos şi ajungem pe lună nu ne face mai înalţi decât oricare altă bacterie care poate călători în întregul univers pe câte o cometă. Nu suntem mai grozavi decât majoritatea animalelor care populează întreaga planetă. Ne comportăm deseori ca nişte erbivore angoasate ori de cât ori vedem câte o problemă care răsare, câte un virus mic care se insinuează prin existenţa noastră plăpândă. Scandaluri naţionale peste scandaluri naţionale pentru fiecare gripă care dă peste noi în fiecare primăvară. Ăştia sunt dumnezeii?!
Casa tatălui ne arată, însă, un alt fel de a ne comporta, un alt fel de a crede, un alt fel de a dori lucrurile care se cuvin cu adevărat dorite. Şi fiul cel tânăr, după experienţa amară a decăderii, îşi vine în sine şi-şi spune, şi e foarte interesant cum începe: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi cu de toate acolo, acasă, de unde am plecat eu! Și eu stau aici şi mă chinuiesc! Vedeţi, punctul de referinţă; de aici vedem că pentru prima oară în viaţa lui tinerelul nostru a învăţat și el ceva: punctul de referinţă nu mai este el însuşi – Dă-mi ceea ce mi se cuvine – ci casa tatălui. În momentul în care face comparaţie se gândeşte pentru prima oară la casa tatălui. O face cu smerenie, pentru că nici fiu nu se mai consideră. El zice: Câţi argaţi ai tatălui meu nu sunt îndestulaţi cu de toate! Până şi cei care-I slujesc lui Dumnezeu dintr-un soi de obligaţie sunt mai fericiţi decât aceia care se leapădă de Dumnezeu de dragul unei fericiri mincinoase şi înșelătoare.
Şi, în acel moment, cu adevărat, tânărul nostru descoperă capacitatea transfor-matoare a întoarcerii, a pocăinţei, pe care este construită, de fapt, întreaga teo-logie a Bisericii. Întoarcerea este, de fapt, momentul de început a propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos. El a spus: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! mai înainte de orice. Pe acest Pocăiţi-vă, pe acest Întoarceţi-vă, pe acest Veniţi-vă în fire, pentru numele lui Dumnezeu se clădeşte toată această teologie a urcuşului către casa tatălui. De unde am plecat, din nechibzuinţă şi din neatenţie şi din reaua întrebuinţare a darurilor pe care tot de la Dumnezeu le avem.
Dacă ajungem acasă şi deseori întâlnim nişte fraţi mai mari care ne judecă, să nu-i judecăm la rându-ne. Și să ne asumăm cuvântul tatălui care-i spune celui mai mare: Toate ale mele ale tale sunt. Asta înseamnă că eu, ca fiu risipitor, trebuie s-o iau de la capăt. Trebuie să recâştig dreptul de a fi fiu, chiar dacă am fost primit frumos, chiar dacă am fost primit cu braţele deschise. Moştenirea nu-mi mai este garantată, lucrurile pe care le credeam garantate nu mai sunt subînţelese, cum nemintos mai credeam că sunt. […] Nu ne lasă în mocirla propriilor gânduri sau a propriilor fapte.
De aceea, vedeţi, tatăl se duce după fiul cel mai mare şi încearcă să-l convingă: Toate ale mele ale tale sunt, adică ale acelui care a stat lângă mine. Dar, în acelaşi timp, iată cum îl aduce şi pe tânărul fiu în comunitatea familială, zicând: Acesta mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat. Singurul lui merit, cu alte cuvinte, este că s-a întors. De aceea, să ieşim din această logică a neputinţei noastre omeneşti, pe care o gustăm în fiecare zi, prin aceea că spunem că eu sunt singurul stăpân peste viaţa mea. Să avem decenţa şi lumina lăuntrică de a cere mai multă Lumină de acolo de unde este sursa Luminii. Să căutăm mai multă stabilitate de acolo de unde este Casa cea veşnică din ceruri, acolo unde e Tatăl nostru, pe care-L numim Tatăl nostru Carele eşti în ceruri. Să căutăm această bucurie care nu trece niciodată şi care nu poate fi alimentată cu nici una dintre plăcerile care înconjoară firava noastră experienţă umană.
Gândiţi-vă, în momentul în care vă lăsaţi duşi de val, nu atât la ceea ce câştigaţi, ci mai mult la ceea ce pierdeţi. Pentru că, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu e mare lucru că ajungem în iad, ci e mare lucru că pierdem Raiul. Că pierdem legătura cu un asemenea Dumnezeu Care, iată, Tată fiind, ne respectă libertatea. Şi atunci când, în urma experienţei noastre greşite cu libertatea, ne întoarcem, iese în întâmpinarea noastră. Şi o luăm de la capăt împreună cu El. Şi, dacă judecăm şi dacă cârtim, iese după noi şi încearcă să ne convingă. Este un Tată căruia Îi pasă de noi, în prezenţa căruia ne simţim cu adevărat valorizaţi, a Cărui prezenţă cu adevărat să o dorim, în prezenţa căruia cu adevărat putem să creştem. Pentru că, dacă nu suntem lângă El, dacă nu suntem alături de El şi dacă El nu vine împreună cu Fiul şi cu Duhul cel Sfânt în inimile noastre, atunci la ce să mai sperăm, decât să ne întâlnim cu fălcile cele îngrozitoare ale mormântului şi să sperăm nebuneşte că totul se sfârşeşte acolo… Deşi noi ştim că nimic din ceea ce este veşnic nu poate să moară, nimic din această lumină şi această frumuseţe care se găsesc ca dar în sufletul nostru nu poate să moară. Chiar şi lângă porci fiind, fiul nu încetează să rămână fiu. Chiar şi dezbrăcat fiind şi murdar fiind, tatăl îl recunoaşte şi-i iese în întâmpinare, dăruindu-i binecuvântare şi dăruindu-i, mai important de atât, o a doua şansă.
De aceea, uitându-ne în vieţile noastre şi văzând dacă suntem sau nu, lăuntric vorbind, în casa Tatălui, să cerem binecuvântarea unei a doua şanse, pentru ca El, dându-ne partea Sa de avere, să nu ne izgonească din pricina proastei noastre folosiri a acestei averi şi să găsim întotdeauna o inimă caldă, un gând binecuvântat şi, mai mult decât orice, braţe deschise, braţe care pot să ne îmbrăţişeze, braţe care pot să ne primească şi acum, în această viaţă, dar şi în vecii vecilor. Amin”.
Pr. Hrisostom Radasanu – predică la Duminica Fiului risipitor, Iaşi, Catedrala Mitropolitana – 4 februarie 2018
