M

Meditație duhovnicească: Al cui eşti tu, fiule risipitor?

  • Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 6, 19-20)

“Mi se cuvine”, “E dreptul meu”, “Am dreptul”, “Vreau!”, “Fac ce vreau eu”, “La-să-mă să-mi trăiesc viața!”, “E viața mea/ e corpul meu…” “Nu e treaba ta, nu te privește!”.

Mentalitatea adolescentului sau a tânărului necopt și răzvrătit, ispitit de atavica și… adamica pornire spre neascultare a firii căzute, spre afirmarea în mod ritos, impertinent și, uneori, radical, a voii proprii a ajuns astăzi, tot mai generalizat, filosofia universală de viață care ne-a “virusat” – măcar și în măsuri mai subtile, mai puțin conștiente și mai greu de observat – pe toți creștinii, de orice vârstă.

Ne naștem și suntem formați și cultivați în era egolatriei și a duhului – prin excelență secularist – de independență, de ne-mulțumire și de revendicare.

Omul contemporan, spre deosebire de cel tradițional, nu mai este și deja nici nu mai știe ce înseamnă a fi o ființă funciarmente euharistică, recunoscătoare, legată ombilical, ontologic de un Făcător și Proniator de care se lasă ocârmuită, dar și de semenii săi și de toate făpturile pe care Acesta i le-a dăruit.

Din această cauză, chiar înțelegerea și trăirea modului de a fi creștin cunoaște, în acest veac tot mai degenerat, o inevitabilă falsificare, răstălmăcire sau “traducere” eretică din capul locului, pe seama patimilor sinelui care clamează impacient nu doar satisfacere, dar și jus-tificare.

Fiul risipitor ajunge să fie paradigma în care respirăm și ne mișcăm zi de zi, de la trezire până la adormire. Dar Fiul risipitor cel de la plecarea de acasă, nu tocmai și cel de la întoarcere… Fiu risipitor care este însă nu doar mezinul din parabolă, ci și (poate, de fapt chiar mult mai mult) fratele mai mare, dar care rătăcește și risipește averea în chip subtil, ascuns și viclean, disprețuind și irosind dragostea Tatălui, care era, de fapt, toată averea Lui adevărată!

Trăim, de cele mai multe ori, cel puțin până ne izbim de praguri foarte înalte și dureroase, cu dorința de fi noi singurii stăpâni suverani peste viața noastră, iar această pornire ne otrăvește cu duhul ei luciferic, toate cugetele, cuvintele și faptele “bune”. Credința ne-o trăim pentru propria satisfacție și împlinire, binele îl facem nu pentru nevoia celuilalt, ci tot pentru a ne odihni conștiința sau pentru a ne confirma imaginea bună de sine, ca “buni creștini”.

…Mândria a ajuns să fie, vai, a doua noastră natură, mai intimă nouă și decât aerul pe care îl respirăm. Purtați pe cocoașa ei, rătăcim, mergând clipă de clipă mai departe, tot mai departe de casa părintească. Nici nu ne dăm seama cât de departe am mers, decât atunci când am rămas cu totul goliți și înfometați… Dar poate nici măcar atunci nu vrem să recunoaștem până la capăt prostia pe care am făcut-o, ascultând numai de gândul nostru. Și atunci e nevoie de o zdruncinare și mai mare, de o prăbușire și mai dureroasă, de o robie care să ne aducă la disperare totală. La renunțarea la orice nădejde în noi înșine! Numai atunci ne venim în fire și primim puterea să facem drumul înapoi…

Așa cum arată și părintele Hrisostom în omilia de duminică trecută (la finalul postării), de când ne sculăm din somn, de cele mai multe ori, ne (re)luăm viața în primire ca pe un drept “inalienabil” și, înăuntrul ei, ni se par firești și luăm “de bune” și drept… ale noastre de drept, toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu. Dorim să ne simțim “liberi”, degajați, dezinvolți, nestingheriți în urmarea propriei agende, astfel că orice imixtiune neprevăzută în planificarea vieții noastre, în mic sau în mare, orice apariție în cale a vreunui nefericit “căzut între tâlhari” – prin care ne poate cerceta, ca să ne transmită ceva tainic, Însuși Hristos – ne tulbură, ne agasează și ne bulversează. Nu suportăm ca cineva să ne strice programul, cu atât mai puțîn ca cineva “să ne facă programul”, să ne deturneze de la traseul său de la obiectivele propriei noastre voi. Ne deranjează să fim contraziși, ne simțim jigniți și agresați dacă cineva ar îndrăzni să ne interogheze unele alegeri sau decizii…

“Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Uităm foarte repede chiar și de lucrurile sau oamenii pe care i-am dobândit ori i-am reprimit cândva după îndelungi tânguiri și suferințe. Uităm de binefăcătorii noștri și, cu timpul, ajungem să micșorăm și să relativizăm atât rolul lor, cât și lucrarea proniatoare a Celui care ne-a rânduit să-i întâlnim. Până la urmă… nu au fost chiar așa mari minuni, încărcate cu tâlc și cu responsabilitate, ci întâmplări oarecare, eventual meritate sau determinate cumva omenește. Ori poate… cu termenul de valabilitate deja prea vechi și expirat pentru a ne mai simți în vreun chip datori. Orice idee de datorie, de responsabilitate ne încorsetează, ne îngreuiază și ne împuținează, astfel că, mai degrabă, subconștientul nostru va căuta strategeme de a ne degreva cumva de povara sufocantă a recunoștinței – inclusiv, în cazul cel mai pervers, prin culpabilizarea și discreditarea celui care ne-a făcut binele – odată ce “ne-am văzut sacii în căruță”.

Așa cum observa cu acuitate părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), “cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit” și “îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră“.

Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru“. (Părintele Nicolae de la Rohia, Fantomele din ceață)

“Eul” pătimaș caută să “metabolizeze” și să transforme în banalitate orice minune sau orice semn al cercetării de Sus, dar mai ales să respingă orice mesaj personal cu potențial răscolitor, venit prin intermediul “întâmplării”, cu tot cu interpretarea de corijare sau de alarmă pe care conștiința o intuiește. Nu vrem să mai citim sau nu mai recunoaștem semnele și rosturile sădite de Dumnezeu în evenimentele vieții noastre, mai cu seamă în cele care fac spărturi în cursul banal al lucrurilor. Fericite sau dureroase, chemările ascunse ale Proniei lasă urme “provocatoare”, pe care le vrem cât mai grabnic șterse, pentru a nu ne scoate câtuși de puțin din zona noastră de confort. Chiar dacă suntem profund nefericiți, preferăm fără regrete să ne întoarcem, precum porcii, în mocirla unui rău familiar, decât să acceptăm să răspundem glasului care ne cheamă la libertatea Duhului.

După o vreme, începem să ne obișnuim cu toate și să le luăm, inconștient, în posesie. Și cu cât (ni se pare că) avem mai multe în viață, cu cât ne simțim mai confortabil instalați într-un loc (familie, profesie, biserică, orice altceva), dar, mai ales – și cel mai primejdios – cu cât reușim să facem să depindă de noi mai mulți oameni, cu atât mai puternic ne dă gheș ispita de a ne simți cocoțați pe câte un mic tron de dumnezeu pământesc.

Și, ceea ce poate părea culmea ingratitudinii (astfel încât cu greu am putea accepta așa ceva despre noi înșine!), chiar dacă am trecut deja prin experiența completă a traseului Fiului risipitor – ne-am înstrăinat de Tatăl, căutându-ne “libertatea”, am căzut în amarnică robie, am flămânzit, am plâns și ne-am întors cu greu Acasă, trăind recunoștința copleșitoare de a (re)găsi iubirea fără reproșuri a lui Dumnezeu – totuși se întâmplă ca după o vreme, uneori și foarte scurtă, să cădem în rătăcirea risipirii celei de-a doua, a fratelui celui mare.

Dacă la început ne mulțumeam să fim primiți și ca argați, pe parcurs ajungem să nu ne mai convină să rămânem doar niște fii supuși, ci ne simțim deja “stăpâni”. Trăim euforic fericirea de a fi întâm-pinați cu atâta nesperată iubire, până când începem să ne obișnuim din nou și cu “brațele părintești”, și cu hainele cele noi, și cu vițelul cel gras de pe mesele mereu îmbelșugate. Până când uităm pe unde am umblat și cine suntem. Până când ne amețește atâta bunătate dumnezeiască și profităm de ea ca să ne facem din nou de cap, doar că poate nu în același fel…

Precum cei nouă leproși vindecați, așa și noi, sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțîn, odată ce ne simțim recuperați și “sănătoși”, ne luăm “partea de avere” (confiscând de fapt, darul sănătății și cel al libertății sau fraudând și uzurpând fără rușine “drepturile de autor” ale lui Dumnezeu) și căutăm să mergem fiecare pe “calea proprie”, să ne vedem de “interesele noastre”, folosind așa cum socotim de cuviință timpul “nostru” (atâta cât îl mai avem liber!), mintea noastră și trupul nostru… liniștiți și eliberați de jugul sentimentului că, totuși, am fost răscumpărați cu mare preț și că… “noi nu suntem ai noștri”!

Postul cel mare care se apropie este încă o șansă, încă o ocazie care ne se dă să cerem ca Domnul să ne (re)devină cu adevărat “Stăpânul vieții” noastre. Pentru aceasta, ar trebui să înțelegem și să asumăm adevărul că iubirea de sine și mândria ne-au scos deja din Rai, din casa Tatălui, chiar dacă părerea și închipuirea noastră de sine încă ne fac să ne amăgim că mai suntem acolo, bizuindu-ne în deșert pe iubirea Sa, pe care I-o călcăm în picioare.

Să înțelegem și să asumăm că suntem infinit datori și total dependenți față de Dătătorul de Viață și Răscumpărătorul nostru, fără de Care și ceea ce ni se pare că facem sau că avem… este, de fapt, nimic.

Și că dacă vrem să avem parte, într-adevăr, de starea fiului cel regăsit, e nevoie să rămânem în permanență cu conștiința că locul nostru meritat este același de la revenire, cel de jos, plecați cu capul la pământ și printre argați, iar orice primim în plus, în fiecare zi, începând cu… viața însăși, este numai… un bonus, un dar în plus, de care nu suntem vrednici, dar pe care avem responsabilitatea să-l răsplătim, făcându-ne la rândul nostru umile braţe părinteşti întinse către ceilalţi fraţi.

Fiindcă… noi nu suntem ai noștri și nu pentru noi am fost chemați să trăim!

Sursa: Cuvantul Ortodox

CategoriiFără categorie
0 Shares