„Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce lau dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Luca 10, 30).
Omul despre care vă vorbeşte Domnul Iisus Hristos nu este un om oarecare. El este
cel care ne închipuie pe noi, toţi oamenii, firea omenească care mai înainte locuia
în Ierusalimul cel de sus, în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Şi care din Rai, din
Ierusalimul de sus, a căzut prin neascultare şi călcarea poruncii săvârşite de
protopărinţii Adam şi Eva. Au fost pedepsiţi şi izgoniţi din Ierusalimul de sus şi au
ajuns în acest pământ, vremelnic, închipuit de Ierihon, oraş jalnic şi înglodat.
În Ierihon au coborât primii oameni prin călcarea poruncii şi din neascultare. Aici
este valea plângerii, căci este plină de necazuri şi supărări, de frică şi primejdii şi
de aceea e numită “Valea Plângerii“.
Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon a căzut între tâlhari. Tâlharii sunt
demonii, duhurile viclene, care-i războiesc pe oameni şi-i îngrozesc, şi-i scufundă,
şi, de multe ori, îi omoară. Noi, toţi oamenii, am primit ca moştenire blesteme şi
osânda veşnică şi am căzut din Ierusalimul cel de sus în acest pământ vremelnic,
plin de întristări şi suferinţe, de dureri şi chinuri, pe care ni le aduc tâlharii,
demonii, care vor să ne înece toată vremea. Răni sunt păcatele precum mândria,
invidia, gelozia, pomenirea de rău, judecarea, bârfa, trufia, necinstirile, curviile,
adulterele, furturile, nedreptăţile şi în general orice păcat pe care-l săvârşeşte omul
cu ajutorul celui viclean, căci acela este cel care ne loveşte, ne răneşte. Dumnezeu
ne-a dăruit cumpătarea, înţelepciunea, discernământul, dar pentru că nu am fost cu
grijă, am primit vătămare şi răni de la demoni; şi ca pe nişte păcătoşi ne doboară
morţi. Şi dacă murim astfel răniţi de viclenii diavoli, atunci vom muri şi de
moartea veşnică, căci vom fi osândiţi în iadul fără sfârşit. În timp ce firea
omenească se găsea pe jumătate moartă din cauza vătămărilor şi rănilor pricinuite
de diavoli şi suferea întregul neam omenesc…„ca din întâmplare”, a trecut un preot şi văzându-l pe acest om rănit, a trecut pe
alături şi şi-a continuat drumul său. Nu l-a miluit, nu avea puterea să-l ajute.
Tot aşa a făcut şi levitul, a venit, l-a văzut, dar nefiind în stare să-i dea vreun
ajutor, a trecut mai departe. Preotul, levitul închipuie pe profeţii şi pe trimişii lui
Dumnezeu care cu învăţăturile lor îi îndemnau pe oameni să se depărteze de păcat
ca să nu moară în ele, să nu asculte de duhurile cele viclene, care-i îndeamnă şi-i
atrag înspre păcat. Dar nici profeţii, nici drepţii, nici alt trimis de-al lui Dumnezeu
nu a reuşit să-i ajute pe oamenii care erau căzuţi în mâinile tâlharilor şi care erau
răniţi.
„Iar un samaritean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă
şi apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin şi punându-l
pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi,
scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi de vei mai cheltui, eu,
când mă voi întoarce, îţi voi da” (Luca 10, 33-35).
Samariteanul este Hristos, Cel născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
pururea Fecioara Maria, Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul Tatălui, care a venit în
lume s-o mântuiască de păcat. Să ne scoată din osânda veşnică, din lanţurile iadului
şi ale stricăciunii, şi să ne redea pământul cel dintâi, fericirea de la început, în
Ierusalimul de sus, în Rai. Şi oamenii, în loc să-L iubească, să-I asculte învăţătura,
L-au invidiat, L-au acuzat, L-au renegat, numindu-L samaritean. Samaritenii erau
consideraţi de către evrei oameni păcătoşi; şi pe Hristos Îl numeau samaritean, că
ar fi fost păcătos şi, mai mult, că ar fi avut demon…
Într-o astfel de stare rea ajunsese firea omenească, oamenii în general, încât să-L
hulească pe Acela care venise să ne vindece rănile, bolile, să ne plătească răscumpărarea pentru păcatele noastre. A suferit Acela, Cel neprihănit, Cel fără de păcat pentru noi, cei vinovaţi, cei păcătoşi. El este Acela care S-a milostivit de om, S-a
milostivit de toţi oamenii, le-a tămăduit rănile (pe care le-au pricinuit demonii) şi ia ridicat de jos.
O zice Domnul cu gura Lui: „Acesta a purtat păcatele noastre şi
pentru noi a suferit”. S-a lăsat pedepsit din dragoste pentru om, pentru toţi oamenii.
A plătit Acela pentru păcatele noastre, pentru care noi eram vinovaţi. Trebuia să
fim pedepsiţi noi, dar a fost pedepsit El, Cel fără de păcat. De ce? Pentru ca să ne
vindece rănile, să ne tămăduiască rănile sufleteşti. Ne-a ridicat şi ne-a luat în spate.
A ridicat păcatele noastre şi ne-a predat la han.
Hanul este Biserica.
Cei doi dinari sunt Vechiul şi Noul Testament.
Toţi cei bolnavi care se adăpostesc în Biserică se vindecă.
Hangiul este preotul sau arhiereul, învăţătorul, cel care cu învăţătura lui ca şi
cu un medicament îi unge pe cei răniţi şi suferinzi şi-i tămăduieşte. Acesta e
uleiul şi vinul. Uleiul este învăţătura care sfătuieşte spre virtute, spre
îndreptăţire, spre paza poruncilor lui Dumnezeu. Vinul este învăţătura
morală care ne ameninţă că de nu vom păzi legea lui Dumnezeu, poruncile şi
devenim călcătorii lor, vom fi pedepsiţi precum zice şi Sfântul apostol Pavel:
„Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire,
cum vom scăpa noi dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire?” (Evrei 2,
2-3).
În Vechiul şi Noul Testament pe care ni le face auzite preotul şi propovăduitorul
din Biserică sunt medicamentele. Acestea sunt leacurile cu care se tămăduiesc
bolile şi rănile sufletului şi ale trupului.
Şi i-a zis hangiului să-i vindece rănile. „Îngrijeşte-l, a zis, şi când Mă voi întoarce,
ceea ce ai cheltuit cu acest bolnav Eu îţi voi răsplăti.”
Aceasta înseamnă că preotul şi învăţătorul şi ierarhul şi oricare om al Bisericii
poate folosi pe ceilalţi prin cuvânt, prin sfat, prin dragoste, prin credinţă în
Dumnezeu, să îi vindece şi să îi înveţe pe oamenii răniţi şi bolnavi. Şi pentru tot ce
se vor îngriji şi se vor osteni să-i vindece le va răsplăti Domnul la a doua Venire a
Sa.
Acesta este aproapele, samariteanul care a uns cu ulei şi vin pe cel rănit şi pe
jumătate mort. La întrebarea Domnului care din cei trei a fost aproapele celui căzut
între tâlhari, învăţătorul de lege răspunde: „Cel care a făcut milă cu el”. Îi zice
Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!” Mergi acasă, tu, care ai venit cu viclenie sămi întinzi cursă, căci ai aflat acum cine-ţi este aproapele, mergi şi fă şi tu cum a
făcut samariteanul milostiv. Adică să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l ajuţi şi când
este rănit să-i tămăduieşti rănile. Dar şi noi, toţi oamenii, trebuie să fim milostivi,
să tămăduim întâi sufletele noastre şi apoi pe aceia care au nevoie, pe cei bolnavi
sufleteşte.
Trebuie să-i urmăm samariteanului şi să miluim întâi sufletul nostru, care este rănit
şi îndurerat de săgeţile arzătoare ale celui viclean, cel care dintru început se luptă
împotriva noastră şi ne răneşte. Să ne îngrijim sufletul, să luăm leacurile pe care ni
le-a dat Preabunul Dumnezeu spre paza sufletului spre a-l păzi nerănit şi sănătos.
Dacă ne iubim sufletul, căci omul nu e numai material, ci e suflet şi trup, nu ne
vom îndeletnici doar cu trupul, ci îndeosebi cu sufletul nostru nemuritor. Şi aceasta
pentru că trupul fără suflet este mort, nu poate trăi şi nu are nici o valoare.
Sufletul are mare valoare, atâta valorează cât nu valorează întreaga lume. Sufletul
nostru valorează mai mult decât lumea întreagă. Şi de acest suflet aşa valoros noi
nu ne îngrijim. Trupul nostru care este stricăcios, este muritor şi mâine, când se va
despărţi de suflet, se va preface în praf, în mâncare viermilor. Iar noi doar pe acesta
îl îngrijim, îl oblojim, dacă se îmbolnăveşte cât de puţin fugim degrabă la doctor.
Sufletul însă, pe care nu-l iubim, nu ne îngrijim să-l vindecăm atunci când se
îmbolnăveşte.
Trebuie, aşadar, precum ne îngrijim de trup, aşa şi chiar cu mult mai mult să ne
îngrijim de sufletul cel nemuritor, în locul căruia nu putem găsi nimic la fel de
valoros. Precum şi Domnul zice: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8,36)…
“Călător spre cer – Viaţa şi predicile fericitului Filotei Zervakos”, Editura
Biserica Ortodoxă
