Să nu-l lăsăm flămând pe aproapele nostru!
Milă îmi este de mulţime, că trei zile sunt de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce. (Marcu 8, 2)
“Câtă grijă pentru poporul neputincios şi flămând! Să fim atenţi la amănunte. Oamenii erau istoviţi de foame, unii dintre ei locuiau departe, puteau cădea pe drum la întoarcere acasă. Acestea le vedea şi le lua în calcul Domnul. Nu era vorba de o facere de bine oarecare, care nu merge la concret şi care aproape nu ia în seamă suferinţa celor pe care pretinde că-i ajută. Domnul se arată mai mult decât compătimitor faţă de acei oameni istoviţi de foame, vede dincolo de ceea ce sare în ochi. Nu acceptă ideea ca oamenii să cadă pe drum, dacă vor merge mai departe, sau să sufere, fiindcă s-au hotărât să rămână peste noapte acolo. El îi va hrăni cu mâinile aceloraşi oameni care, cu puţin timp în urmă, fuseseră asaltaţi de mulţimea care cerea să fie lăsată să plece, fiindcă n-avea ce mânca.
Atunci ucenicii erau doborâţi de oboseală şi cam miraţi, dar, când Domnul le-a pus în mână pâinea, spunându-le să o împartă, L-au ascultat şi au început să împartă. Luând putere de la El, s-au înviorat, au ieşit din starea de uimire, au devenit părtaşi şi împărţitori ai dărniciei dumnezeieşti.
Domnul să ne înveţe să putem arăta sinceră şi adâncă compasiune semenilor noştri aflaţi în suferinţă şi să nu uităm că, dacă noi nu avem ce le da ca să le nutrească trupul sau sufletul, îi va nutri în locul nostru Domnul. Să-I încredinţăm modestele noastre rezerve, ştiind că El le va înmulţi cu prisosinţă.
Să-I mulţumim pentru aceste cuvinte: “Daţi-le voi să mănânce” (Marcu 6, 37). El, Dătătorul a toate, apelează la noi ca la nişte instrumente ale Sale, prin care să se aducă mângâiere şi îndestulare în toate.
Despre ajutorul lui Dumnezeu
Dar pe aceasta i-o spunea ca să-L încerce, că El ştia ce avea să facă. (Ioan 6, 6)
Domnul ne încearcă mereu pe toţi, prin diferite mijloace, ca să ne trezească credinţa. Ne dă ocazia să vedem nevoile, necazurile, nefericirile din jurul nostru, ca să trezească în noi sentimentul compasiunii şi iubirii faţă de semeni şi ca să ne înveţe să le slujim lor atât timp cât El ne va ţine pe pământ. Ucenicii Săi au considerat că nu este cu putinţă să se dea hrană la o mulţime atât de mare de popor, dar Iisus voia ca oamenilor să li se dea să mănânce. Iar puţinul pe care îl aveau s-a dovedit a fi, cu binecuvântarea Sa, îndestulător.
Adesea ni se pare că nu putem uşura cu nimic grijile celor din preajma noastră, dar dacă dorim să o facem, acest lucru devine posibil. Domnul vrea ca noi să întâmpinăm orice suferinţă pe care o vom întâlni în cale în numele lui Hristos, şi prin numele Său să încercăm să o uşurăm. În aparenţă, nu suntem în stare să facem mai nimic; dar şi puţinul care ne stă în putere Domnul îl va întoarce spre folosul unor nefericiţi. Orice cuvânt de alinare pe care îl vom spune, orice gest de compătimire faţă de un om aflat în suferinţă, orice răspuns iubitor pe care îl vom da poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l susţină şi să-l întărească pe un deznădăjduit, să-i ridice moralul într-un moment de deznădejde, să aducă o cât de mică roadă.
De aceea să nu spună nimeni: „în cazul acesta nu pot face nimic”. Fiindcă Domnul ne va spune întotdeauna: „Daţi-le să mănânce” şi noi vom fi datori să-i hrănim cu ceea ce avem, chiar dacă e o coajă de pâine sau un pahar cu apă.
Îndoieli de prisos
Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui; pe Cel ce Se milostiveşte de toate fărădelegile tale, pe cel ce vindecă toate bolile tale. (Psalmi 102, 2-3)
Dacă am ţine minte nenumăratele faceri de bine de care noi, nevrednicii, ne-am putut bucura de la Dumnezeu, n-ar mai fi în noi deloc cârteală şi nemulţumire. Dar înclinăm să ţinem minte mai mult greutăţile din tot ce ni s-a întâmplat în trecut. Iar deseori, făcând socoteala necazurilor şi eşecurilor din viaţa noastră, uităm să le comparăm cu acele nu puţine cazuri când am simţit asupra noastră o vădită şi perceptibilă lucrare a milostivirii şi ajutorului lui Dumnezeu.
Câtă lipsă de recunoştinţă faţă de Tatăl nostru ceresc şi cât de puţină credinţă se arată în acest caz! Ce-am zice dacă, în ciuda numeroaselor servicii pe care i le-am făcut unui prieten, acesta ne-ar privi cu neîncredere şi s-ar îndoi de prietenia noastră? Fireşte că ne-am revolta de o asemenea atitudine. Cu atât mai mult greşim înaintea lui Dumnezeu cu cât, după ce ne-am bucurat în repetate rânduri de ajutorul Său mărinimos, de îndelungata Sa răbdare, ne îndoim totuşi că rugăciunea ne va fi ascultată şi privim cu spaimă viitorul. Nu aşa ceva aşteaptă de la noi Dumnezeu. Îndoiala noastră nu poate să-I placă! Cu mult mai bine ar fi dacă, recunoscându-ne mereu nevrednicia, am păstra cu recunoştinţă în inimă amintirea atâtor şi atâtor dovezi de milostivire, de care ne-am bucurat de la Mântuitorul nostru, şi ne-am arăta gata să-I dăm fără crâcnire tot ce ne-ar cere.
Să fie iubirea noastră faţă de Domnul atât de firavă încât când vine clipa de a ne supune voinţei Lui, noi să ezităm a repeta cu absolută supunere cuvintele lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat” ?
“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“
