Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, îşi ascundea sub acoperământul trupului şi al simplităţii veţii Lui pământeşti strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El Însuşi şi pe care o păstrase şi după Întruparea Sa.
Încă de la zămislirea Sa de la Duhul Sfânt în pântecele Preacuratei Fecioare Maria, Dumnezeirea S-a unit cu firea umană, slava divină devenind, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Dar, pentru a nu le forţa libertatea şi alegerile oamenilor cu strălucirea slavei Sale necreate şi de vederea căreia se cutremură toate făpturile cereşti, Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Slava Lui infinită a fost astfel acoperită de smerenia Lui infinită.
De aceea, pentru a-i încredinţa pe cei mai apropiaţi dintre ucenici de dumnezeirea Sa ca ei să nu se tulbure în vremea Pătimirii Sale pentru mântuirea lumii, Hristos i-a luat deosebi pe Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului ca să se roage şi atunci, în vremea şi în starea culminantă a rugăciunii,
„Domnul Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă, nu asumând ceea ce El nu era, ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători ai slavei lui veşnice” (Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt la Schimbarea la Faţă).
Astfel, El le-a făcut ucenicilor dovada anticipată a Împărăţiei Sale din veacul viitor.
„Hristos a deschis ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, au văzut lumina dumnezeiască unită cu trupul Său şi strălucind din el. Au fost, deci, ei înşişi schimbaţi la faţă şi au primit prin harul Duhului puterea de a vedea şi cunoaşte schimbarea survenită în firea noastră datorate unirii sale cu Dumnezeu – Cuvântul” (Sfântul Grigore Palama).
„Precum este soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sfântul Grigorie Teologul), de aceea Evangheliştii spun că Faţa Dumnezeului-Om, „lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), strălucea ca soarele. Dar această lumină este incomparabil superioară oricărei lumini create şi, din acest motiv, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii au căzut la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi mai presus de timp, este Împărăţia lui Dumnezeu venită întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi (cf. Matei 16, 28). Întrevăzută atunci pe munte pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a Sfinţilor în Împărăţia lui Dumnezeu, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată înfinitatea slavei Sale. Hristos va reveni cu putere şi slavă, în această slavă care a strălucit pe Tabor, care a ieşit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, străbătând sufletele şi trupurile celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei „precum soarele” (cf. Matei 13, 43).
Dar, minunea Transfigurării Domnului Hristos, ca teofanie a Sfintei Treimi, este experienţa mistică cea mai înaltă a Sfinţilor şi a Bisericii înseşi. Asemeni Apostolilor de pe vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei arătări a lui Dumnezeu în lumină, iar lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci e însuşi harul îndumnezeitor care le permite să „vadă” pe Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 35, 10).
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului este prin excelenţă sărbătoarea îndumnezeirii firii umane şi a participării trupului nostru trecător la bunătăţile veşnice care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a împlini mântuirea noastră prin Jertfa şi Învierea Sa, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor Săi că scopul Întrupării Sale în lume este să aducă pe tot omul la cunoașterea lui Dumnezeu, la vederea slavei Lui necreate şi, prin aceasta, la dobândirea vieţii veşnice, la îndumnezeire.
Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă îi atrage în mod deosebit pe călugări, care îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, Celui ce Se descoperă în linişte, în rugăciune şi lumină. Astfel, numeroase mănăstiri şi schituri au fost ridicate şi închinate acestei sărbători, mai ales după afirmarea şi răspândirea teologiei isihaste a Sfântului Grigorie Palama, din secolul al XIV-lea, despre natura şi vederea luminii taborice.
