Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate este, în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenţa totală, caracterul ei hristologic.
Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui.
Sfântul Duh este trimis de Hristos sfinţilor apostoli: ,,Când va venii Mângâietorul, pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul A devărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru mine„ (Ioan, 15, 26).
Iisus Hristos care este singurul ,,Mijlocitor,,, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine, este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul umanităţii noastre, prin ipostasul Său cel unul, care întruneşte şi natura dumnezeiască si pe cea omenească.
Duhul aduce în creaţiune: viaţa şi iubirea intertreimică, ridică creaţiunea în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii. Prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi în lumea dumnezeiască, sau lumea dumnezeiască pătrunde în noi. Aceasta ne preschimbă.
Biserica fiind Trupul tainic al lui Hristos şi avându-L cap pe Hristos, este deţinătoarea incontestabilă a Tainelor, iar săvârşitorii Tainelor sunt preoţii care au primit în dar Duhul de la Hristos (prin succesiune apostolică) ca să le administreze credincioşilor de câte ori aceştia vor cădea şi se vor căi sincer, ca să se poată ridica şi apoi continua urcuşul duhovnicesc spre mântuire: „Sfântul Duh este cel care pătrunde Bisrica cu prezenţa Sa, cu frumuseţea, cu adevărul, cu lumina, cu bucuria Sa, astfel încât această bucurie, această lumină, această sfinţenie să se reverse în lume şi să strălucească în întuneric”[1].Tot ce se săvârşeşte în Biserică cu puterea Duhului Sfânt, dăruit ei de Hristos, este săvârşit de întreaga Biserică, atât pentru ea însăşi, cât şi pentru fiecare mădular în parte al ei.Biserica cuprinde şi pe episcop, preot şi diacon.„Aşa-zisul ministeriu sau sacerdoţiu comun al credincioşilor ca mădulare ale Bisericii, implică cu necesitate ministeriul sacramental distinct al episcopatului care ţine de fiinţa Bisericii şi este pentru Biserică, lucrând în ea şi împreună cu ea, fără să-şi aibă obârşia în cel al credincioşilor, ci izvrând direct din preoţia sau arhieria lui Hristos, Capul Bisericii”[2]. Membrii ierarhiei bisericeşti sacramentale fac parte din comunitatea generală a Bisericii, împreună cu toţi membrii Bisericii, fiindcă şi ei înşişi sunt membrii ai Bisericii care au trebuinţă de mântuire străduindu-se, în acest scop, pentru sfinţirea şi desăvârşirea lor proprie. „Între ierarhia sacramentală şi comuniunea generală a mădulareor Trupului lui Hristos, Biserica este o relaţie şi o comuniune ontologică în care pulsează şi lucrează acelaşi Duh Sfânt, sau Hristos în Duhul Sfânt, prin Tainele Bisericii”[3].
Un alt temei al spiritualităţii autentice îl constituie şi Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui întru slavă. După învăţătura ortodoxă Învierea şi Înălţarea sunt două acte mântuitoare distincte, dar aflate în strânsă legătură. În Hristos omul este condus de Dumnezeu, susţinătorul universului, spre îndumnezeirea în care se află El.
Ţinta ultimă a lucrării Mântuitorului Hristos este să învingă moartea universală, adică să ridice întreaga creaţie din starea de slăbiciune extremă pe care a produs-o despărţirea ei de izvorul vieţii care este Dumnezeu: înseamnă întărirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiază din El, în aşa măsură încât să învingă supremaţia automatismului unei naturi care duce spre moarte. Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor în comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu Cel în Treime, infinit în puterea Lui spirituală. Ridicat din nou la slava şi la autoritatea deplină a Dumnezeului, Omul–Hristos rămâne totuşi om, mai exact omul model la care trebuie să ajungem cei ce credem în El. [4]
Prin Înviere şi Înălţare, dar mai ales după Înălţarea la ceruri întru slavă de-a dreapta Tatălui, Trupul Mântuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, înnoit total.
Înălţarea la ceruri a constituit îndumnezeirea supremă a omenirii Lui, care înseamnă suprema sensibilizare şi transparenţă a acesteia pentru Tatăl Ceresc (de fapt pentru întreaga Sfântă Treime) şi pentru oameni. [5]
Sălăşluirea deplină a Mântuitorului Hristos numai în inimile celor ce iubesc pe Dumnezeu are loc după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor, prin împlinirea poruncilor Lui, deci s-au făcut transparenţi Duhului Sfânt din Hristos şi orizontului pnevmatic infinit în care se află Hristos.
Astfel, Înălţarea lui Hristos înseamnă ridicarea lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. [6]
El este prezent cu Tatăl în fiinţa intimă a credincioşilor, prin Duhul Sfânt şi are astfel, ca Dumnezeu, o eficienţă nemăsurată în ei, încă din viaţa aceasta, dacă aceştia se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi închid în ei înşişi.
Sfântul Irineu spune: „Unde este Biserică acolo este Duhul Sfânt şi unde este Duhul acolo este Biserica”.
Prin Sfântul Duh se manifestă in lume voinţa comună a Sfintei Treimi.
El este mereu prezent in biserică lucrând, si ne face să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi unii cu alţii pentru veşnicie.
Sfântul Vasile cel Mare zice că: creatura nu posedă nici un dar care nu vine de la Duhul Sfânt.
El este sfinţitorul, Care ne uneşte cu Dumnezeu si ne ţine si pe noi uniţi intreolaltă.
Fiul şi Duhul Sfânt, converg către Tatăl, Care este sursa atât a comuniunii trinitare, cât şi a vieţii spirituale în comun a oamenilor.
Sfântul Duh dă fiecărei persoane, create după chipul lui Dumnezeu, posibilitatea de a realiza asemănarea-n natura umană comună.
Persoanele umane nu pot atinge perfecţiunea lor, nu pot deveni pe deplin persoane, decât în unitate de iubire, încetând de a mai fi indivizi, trăind numai în, şi, pentru comuniune.
Sfântul Duh comunică în continuare persoanelor, marcând pe fiecare membru al Bisericii cu un fel de pecete, de raport personal şi unic cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai comunităţii. Duhul Sfânt, prin susţinerea comuniunii între oameni, face efectiv în ei lucrarea comună a Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Duh, venind să locuiască în noi, face din fiinţa noastră sediul Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt neseparaţi de Duhul şi invers. Duhul Sfânt ne adună, ne menţine şi ne desăvârşeşte în adevăr ca pe o singură familie.
Viaţa acestei mari familii (Biserica) este expresia comuniunii în Hristos. Cel care face ca întelegerea dintre membrii Bisericii, să fie trainică şi durabilă este Sfântul Duh. El ii ţine pe cei înzestraţi cu daruri diferite în strînsă comuniune. El îi leagă pe credincioşi prin dragoste întreolaltă şi creează în fiecare, conştiinta apartenenţei la ceilalţi.
„Teologia se face în Bisericâ prin gândirea personală a membrilor ei.”[7]
Duhul e cheagul spiritual între credincioşi, e forţa integrativă, puterea de coeziune între ei.
Aşa cum organele trupului au în ele o forţă care le face să se ţină la un loc, aşa Duhul Sfânt e forţa care fiind prezentă în credincioşi, îi face să se menţină ca un întreg, să simtă necesitatea integrării prin ceilalţi.
Această forţă care ţine în unire întregul dă Bisericii insuşirea ei de viaţă în comuniune, de viaţă trăită în şi prin Duhul Sfânt.
In comuniunea duhovnicească membrii Bisericii îşi trăiesc unitatea lor de organism prelungind în planul experienţei spirituale această unitate produsă şi menţinută de Duhul şi în Duhul Sfânt. „Prin aceasta sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea sfinţeniei, după asemănarea sfinţeniei trupului lui Hristos, a cărui stare de pneumatizare culminantă este o stare de iradiere a Duhului Sfânt, aflat în deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent.”[8]
Pe drept cuvânt Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, adică al unităţii unui întreg în care mădularele trăiesc împreună, dar nu se contopesc. Duhul Sfânt este acela care dă Bisericii caracterul de comuniune, de unitate, de întreg. În Duhul Sfânt se realizează viaţa adevarată, comuniunea deplină, pentru ca El însuşi este viu, este viaţă, este dătătorul de viaţă al celor întâlniţi în El. Duhul Sfânt se dă în Biserică pentru slujirea comunităţii şi nu a individului. Duhul Sfânt face ca fiecare din noi să avem dorinţa de a ne depăşi, de a fi în celălalt, de a-l avea pe acela în noi, fară a ne confunda unul cu altul. Duhul Sfânt adună pe unul şi celalălt, El nu e numai un dar, între unul şi altul, ci ca legatură vie. El, care toate le împlineşte, e prin aceasta şi împlinitorul dorului nostru după comuniune, căci Duhul Sfânt aduce în noi viaţa Sfintei Treimi.
Duhul Sfânt conceput ca relaţie între toţi credincioşii şi toate slujirile face imposibil individualismul.
Duhul Sfânt este principiul unităţii, al sobornicităţii, al comuniunii în Biserică, creator şi sustinător al întregului în care părţile nu sunt anulate, ci sunt vii şi trăiesc împreună în cea mai desăvârşită armonie, în comuniune deplină.
Centrul de cercetări teologice, interculturale şi ecumenice Sf. Ioan Cassian-Univ.Ovidius Constanţa
Doctor în teologie, cercetător: Antoniu-Cătălin Păştin
[1] Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, trad. De Măriuca şi Adrian Alexandrescu, Ed. IBM, Buc., 1999, p. 435.
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Taina Preoţiei, în Ortodoxia, anul XXXI, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1979, p.532.
[3] Ibidem.
[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Ed. IBM, Buc. 2003, p. 188.
[5] Ibidem, p. 189 .
[6] Ibidem, p. 190.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2003, p. 101.
[8] . Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări misionare”, Ed. IBM, Buc.1986, p.386.