„A crescut copii, a fost primitoare de străini, a spălat picioarele sfinţilor, a ajutat celor strâmtoraţi, s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. (ITimotei5, 10)„
Aşa erau diaconiţele în primele veacuri ale creştinismului: credincioase, pline de râvnă, săritoare la orice nevoie, neobosite, pătrunse de un singur gând, de o singură năzuinţă: să facă totul întru slava lui Dumnezeu.
Toate ale voastre cu dragoste să se facă (I Corinteni 16, 14), spunea Apostolul Pavel.
Ce putea să o inspire pe o asemenea femeie să facă fapte de milostenie, ce putea să o întărească pe înălţimea deplinei jertfiri de sine, dacă nu dragostea, care-i în stare să încălzească, să învioreze şi să lumineze totul în jurul ei?
Uitând de sine, ea se dăruia Domnului, iar prin El oricărui aproape.
Această slujire ne stă la îndemână şi nouă. Domnul, Care a fost între oameni „ca unul care slujeşte”, i-a învăţat şi pe ucenicii Săi să slujească.
Aşa stau lucrurile şi astăzi: pentru adevăraţi Lui ucenici, întreaga viaţă e o slujire. Aceştia umblau din loc în loc făcând binele, dându-şi seama că mai fericit este a da decât a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), şi când asemenea suflete trec în veşnicie, faptele lor vin cu ei (Apocalipsa 14, 13).
Da, binele făcut nu moare, candela aprinsă nu se mai stinge; ea continuă să lumineze mult timp după ce a fost luată de la noi fiinţa dragă; înrâurirea ei este nesfârşită, nici măcar moartea nu poate s-o nimicească; ea ne trage la cele cereşti.
Steaua luminoasă, chiar de a pierit de la orizontul nostru, nu se va stinge niciodată, şi la Dumnezeu se păstrează orice vorbă bună, orice încercare de a îmbărbăta şi de a mângâia un nefericit, orice sfat bun dat la vreme şi luat din singurul Izvor unic al iubirii adevărate. întâlnim iar şi iar — atât în noi înşine, cât şi în alţi oameni – urmele binecuvântatei înrâuriri a celor de care am rămas lipsiţi: pomenirea lor ne devine atunci deosebit de vie, şi noi, cu bucurie şi cu recunoştinţă, ne dăm seama că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (II Corinteni 4, 18).
