Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. (I Tesaloniceni 4, 3)
Unii oameni credincioşi nu-şi dau seama că, dacă ar avea credinţă vie, ar trebui să năzuiască spre desăvârşire; credinţa rămâne în ei nelucrătoare, şi nu devin mai buni.
Mulţumindu-se cu o viaţă liniştită, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate, aceştia nu se gândesc deloc la necesitatea marii schimbări care trebuie să se petreacă în ei atunci când vin la credinţă.
Credinţa fără fapte este moartă, spune Apostolul Iacov (Iacov 2, 20), şi faptele dragostei, faptele jertfirii de sine, dezvoltarea puterilor noastre duhovniceşti, îmblânzirea obiceiurilor noastre şi potolirea aplecărilor păcătoase, urmarea Marelui nostru Domn şi învăţător decurg firesc din credinţa vie, adevărată.
Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3).
Domnul doreşte desăvârşirea noastră, şi în El vom găsi nu numai izbăvire de ispită, ci şi izvorul nesecat de putere duhovnicească.
Domnul ne iartă greşelile, cu condiţia să nu le mai repetăm. El deschide uşa în faţa noastră, dar nu ne lasă să intrăm prin ea neînnoiţi, cu păcatele noastre vechi, cu aplecări rele şi cu gânduri stricate.
Bolnavii de lepră au nevoie nu numai de iertare, ci şi de tămăduire. La fel se întâmplă şi cu noi: avem nevoie neapărată de iertare, dar totodată avem nevoie şi de leac împotriva bolii duhovniceşti.
Intr-o scrisoare către un confrate, o faţă bisericească spunea: „Niciodată nu înceta să vesteşti turmei tale duhovniceşti că suprema fericire constă în sfinţenie şi că scopul ultim al jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului este cel de a-i atrage pe oameni la sfinţenie şi la urmarea lui Hristos.”
