Toate minunile săvârșite de Mântuitorul Hristos au fost modalități prin care El împlinea lucrările (Ioan 9, 3) lui Dumnezeu, schimbând realitatea pe care o întâl-nea (care, de cele mai multe ori, era suferința sau foamea) în normalitate.
În textul citit la Sfânta Liturghie în Duminica a șasea din ciclul Penticostarului, luat din Evanghelia după Sfântul Ioan (cap. 9, 1-38), ni se istorisesc împrejurările și moda-litatea în care Mântuitorul, ca Fiu al lui Dumnezeu, își pune în evidență lucrările capabile să creeze din nou lumea: în cazul de față nu a vindecat vederea unui om pierdută prin vreun accident sau vederea defectuoasă cu care s-ar fi născut omul, ci a făcut vedere acolo unde aceasta nu exista.
Prin lucrarea Sa, Dumnezeu a creat lumea din nimic. El a activat și activează lucrările Sale oricând, arătând atot-puternicia bunăvoinței Sale. Așa a fost și cazul istorisit în textul din Evanghelia la care facem referință.
Totodată, lucrările lui Dumnezeu sunt tot atâtea forme de manifestare a slavei Sale. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să împlinească lucrarea pe care i-a încredințat-o Tatăl (Ioan 17, 4). El a împlinit această lucrare într-un timp dat, timp pe care El îl numește „ziuă”.
În acest interval de timp rânduit de Tatăl ceresc, Iisus este Lumina lumii (Ioan 9, 5).
Efectul oricărei surse de lumină este luminarea celor din jur, scoaterea lor din întuneric și aducerea la lumină. Dumnezeu a creat lumea în lumina prezenței Sale.
Prin urmare, a scoate pe cineva din întuneric la lumină este echivalent cu a-l crea pur și simplu în normalitate, în lumină. A reda funcția vederii unui orb din naștere echivalează cu a crea ceva din nimic. În minunea prin care Mântuitorul Hristos a dat vedere unui orb din naștere asistăm la efectul lucrării lui Dumnezeu, pe care o împlinește Domnul Hristos, care are capacitatea să creeze din nimic.
Evanghelistul Ioan ne spune că Mântuitorul se afla în Ierusalim, ferindu-se de iudei, care căutau să-L ucidă (Ioan 7, 1). Era una dintre marile sărbători iudaice. Trecând pe lângă un orb din naștere, l-au întrebat ucenicii: „Învățătorule, cine a greșit, acesta sau părinții lui de s-a născut orb?” Iar El le-a răspuns: „Nici el, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”
Ucenicii au întrebat ca unii care nu erau străini de învățătura oficială potrivit căreia Dumnezeu „pedepsește păcatele părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam” (Exod 20, 5; Num. 14, 18; Deut. 9, 5).
Nu erau străini și de exegeza unor rabini care afirmau că pruncii pot păcătui până și în pântecele mamei lor sau al altora care considerau că Dumnezeu, cunoscând dinainte că unii oameni pot păcătui grav, îngăduie ca aceștia să se nască cu anumite infirmități care-i vor feri de acele greșeli. Știau că, uneori, Dumnezeu folosește boala și suferința ca instrumente pentru împlinirea voinței Sale (ca omul să se în-toarcă la Dumnezeu, Lc. 13, 2 și urm.; pentru încercarea credinței, 2, 4 și urm., în locul altora, Col. 1, 24).
Mântuitorul precizează ucenicilor că în acel caz nu era vorba sub nici un aspect de ceea ce ei bănuiau cu privire la cauzalitatea bolii. Era vorba de o neputință a firii umane căzute în păcat, de ceea ce noi astăzi am numi accidente genetice sau epigenetice, care, în firea umană afectată de stricăciunea firii Protopărinților Adam și Eva, ai căror descendenți suntem toți, pot duce la infirmități congenitale. Aceasta era situația și cu orbul din naștere. Dar în această infirmitate se va afirma efectul creator al lucrării lui Dumnezeu, ce se va exercita prin voința Mântuitorului Care, Lumină fiind, aduce lumină tuturor celor pe care îi întâlnește.
În activarea lucrărilor Sale de vindecare a celor suferinzi, de iluminare a celor orbi (trupește sau sufletește), Mântuitorul și-a arătat slava Sa, `slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).
Arătarea acestei slave nu a fost fără urmări: a schimbat viața celui care a fost obiectul direct al manifestării slavei lui Dumnezeu peste el, a schimbat și vețile celor care au văzut-o cu ochi curați, a schimbat istoria lumii. Numai ochii orbiți de răutate ai autorităților iudaice au văzut în manifestarea acestei slave motive care să-i conducă la darea sentinței de moarte împotriva lui Iisus, cu puține ore înainte să jertfească și să mănânce, potrivit tradiției lor, mielul pascal.
Acum două săptămâni, la Sfânta Liturghie, s-a citit din aceeași Evanghelie după Sfântul Ioan textul în care se istorisește minunea vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda. În versetul 17 din capitolul al cincelea al sus-numitei Evan-ghelii se semnalează că atunci, cu ocazia constatării că Iisus era cel care-l vinde-case pe paralitic, autoritățile au hotărât să-l omoare pentru că vindeca sâmbăta și pentru că afirmase că Dumnezeu este Tatăl Său.
El avusese mai multe momente tensionate cu fariseii în Galileea, dar cele din Ierusalim determinaseră autoritățile iudaice să înceapă urmărirea penală a lui Iisus.
În intervalul de timp scurs de la vindecarea paraliticului de la Vitezda până în momentul întâlnirii orbului din naștere, Evangheliile consemnează deja câteva momente din care înțelegem că Mântuitorului i se întocmea dosar penal, cum am spune noi astăzi. Provocările în sensul întocmirii acestui dosar au continuat și s-au acutizat. Nu întâmplător, cu ocazia intrării în Ierusalim, autoritățile i-au atras atenția prin cuvintele „Învățătorule, potolește-ți ucenicii!”
Mântuitorul știa toate, dar nu a pregetat deloc să scoată în evidență lucrările lui Dumnezeu.
În cazul orbului din naștere, a scuipat, a făcut tină din pământ, a uns cu ea ochii orbului, l-a trimis să se spele pe ochi la scăldătoarea Siloamului. Acesta, urmând sfatul, s-a spălat și i-a venit vederea.
Desigur, nu scăldătoarea l-a vindecat, ci lucrarea lui Dumnezeu, lucru pe care tânărul orb l-a înțeles foarte clar. Momentul este uluitor pentru că vederea fizică l-a determinat pe orb să-și vadă altfel și rostul vieții.
Constatând minunea vindecării de nevedere a tânărului, autoritățile i-au supus pe acesta și pe părinții lui unei anchete, făcută după toate regulile, ce trebuia să fie una dintre piesele conținute în „Dosarul Iisus”.
Anchetatorii se mișcă de la răutate și suspiciune la ridicol, de la ridicol la fanatism („Tu ești ucenicul aceluia, noi suntem ai lui Moise”, v. 9, 28), în timp ce orbul din naștere, de la orbire ajunge să vadă, de la vederea fizică ajunge la vederea duhovnicească, de la simplitatea omului fost nevăzător și neștiutor de carte ajunge la înțelepciunea prin care trimite în derizoriu ancheta autorităților, de la omul aparent simplu, ajunge să vadă sensuri până și în neștiința mărturisită de anchetatori („Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-l știm de unde este”), cărora le-a spus: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii” (Ioan 9, 30). Din neștiutor de carte ajunge să dea lecții anchetatorilor: „Și noi știm că Dumnezeu nu-I ascultă pe păcătoși, însă, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă” (v. 31).
Fostul orb a dat și răspunsul potrivit să rezolve „neștiința” anchetatorilor cu privire la identitatea lui Iisus: „Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (v. 33). Ancheta în care obiectivul era Iisus, dar în care au fost solicitați orbul vindecat și părinții acestuia spre a aduce probe, face ca în sufletul fostului orb să apară un proces de specială cunoaștere a identității Mântuitorului: de la perceperea Lui ca făcător de minuni, ajunge să înțeleagă faptul că El este de la Dumnezeu, iar de la acest nivel ajunge să-L perceapă pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Este demersul psihologic al oricărui om cinstit care are parte de bună-voința lui Dumnezeu sau care caută în mod onest să-L cunoască pe Dumnezeu. Nimeni nu-L va cunoaște pe Dumnezeu din și în rea-voință față de El.
Din textul Evangheliei aflăm că Mântuitorul era la curent cu modul în care decurgea ancheta în care erau folosiți ca mărturii orbul vindecat și părinții lui.
De aceea, văzând Iisus că fostul orb a fost dat afară (din comunitatea iudaică) și „găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar, când fostul orb a aflat că Cel care-l vindecase, despre care anchetatorii nu știau de unde era, dar a cărui măreție fostul orb o vedea tocmai în taina identității Sale și în faptul că pe El Dumnezeu îl asculta, era Iisus, a mărturisit credința în El, ca Fiu al lui Dumnezeu și I s-a închinat. Închinarea este finalitatea oricărui tip de cunoaștere a lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu duce în modul cel mai firesc la omagierea Aces-tuia în ceea ce numim, în general, închinare.
Este finalitatea procesului prin care fostul orb a intrat din momentul în care a văzut sub toate aspectele că Iisus este Lumina care luminează orice întuneric.
Toate acestea arată ceea ce știm cu privire și la alte minuni săvârșite de Domnul: de ele au beneficiat în mod concret cei asupra cărora s-au împlinit, dar au fost și semne profetice care au lăsat și lasă de fiecare dată posibilitatea ca prin ele să înțelegem tainele lui Dumnezeu.
Din istorisirea evenimentului vindecării orbului din naștere, cu efectele și cu urmările lui, învățăm că nu putem cunoaște tainele lui Dumnezeu decât ieșind dintr-un anumit tip de orbire, dintr-un anumit tip de ignoranță, date fie de modul de viață pe care l-am avut până la un moment dat, fie de cunoștințele și știința naturală autosuficiente (pe care au arătat-o anchetatorii din Evanghelie), fie de neștiința (uneori, doctă) orgolioasă.
Acceptând să intrăm cu încredere într-un proces de cunoaștere a acestor taine, în care trebuie luate în calcul, înainte de toate, minunea că suntem, că existăm realmente ca oameni, minunea că vedem realitățile din jur și pe noi înșine în ceea ce suntem, minunea că avem capacitatea de a ști din ce în ce mai mult, de așa manieră încât să devenim din ce în ce mai buni și vrednici, la un anumit moment ni se descoperă Dumnezeu Însuși ca fostului orb care a primit vederea și a stăruit să vadă toate din ce în ce mai bine, trecând peste orice obstacol.
Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38
