Sporeşte-ne credinţa. (Luca 17, 5)
Trebuie să ne mărturisim credinţa în fiecare zi şi în fiecare ceas.
Ca să facem asta nu e nevoie să o exprimăm prin cuvinte, să o predicăm ori să
o predăm ca pe o lecţie.
Cea mai bună predică se ţine prin exemplul vieţii, prin fiecare faptă, prin atitudinea faţă de tot ce este în jurul tău. Fireşte, trebuie să fim mereu conştienţi că avem nevoie să ne fie întărită credinţa. Ne trebuie o credinţă tare, neclintită, pentru a ţine piept tuturor piedicilor care apar mereu în calea noastră.
Ţi-e şi groază să te gândeşti cât de puţină este între oameni credinţa! Câte lipsuri are
această credinţă, cât este de rece şi cât de des oamenii sunt gata să se lepede de ea!
Totuşi, nici un fel de argumente, nici un fel de raţionamente filosofice nu pot rămâne în
picioare în faţa credinţei adevărate.
Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră (I Ioan 5,4).
După faptele noastre ne vor cunoaşte; aşadar, să rămânem neclintiţi în dorinţa de a trăi potrivit credinţei noastre, ca să nu ne scadă credinţa din nelucrare şi sterpiciune.
Simţindu-ne toată neputinţa, în clipele de îndoială, în clipele de istovire să-L rugăm
neobosit pe Tatăl nostru Ceresc: „Sporeşte credinţa noastră!”
Rugându-ne pentru aceasta, trebuie neapărat să punem în lucrare toate câte ni s-au dat deja, şi atunci ele vor spori şi se vor întări. Credinţa dă naştere ascultării, iar din ascultare creşte credinţa. Tot din credinţă se nasc şi cunoaşterea, şi încrederea.
La început purcezi cu fior şi cu sfială pe calea în care toată întărirea e nevăzută, însă treptat, pe măsură ce creşti în experienţă, creşti şi în cunoaştere.
Simţi pământul tot mai neclintit sub picioare, acestea păşesc tot mai ferm şi sigur, iar gura spune deja fară şovăială şi îndoială: Ştiu în Cine am crezut (II Timotei 1, 12).
