Arhimandritul Teofil Pãrãian

Sfânta noastrã Bisericã ţine mult de tot sã pomeneascã pe cei care au fãcut bine. Şi a vrut sã pomeneascã pe cei care au fãcut bine. Şi a vrut sã pomeneascã pe femeile mironosiţe care s-au dus la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu miresme, sã ungã cu miresme trupul Domnului Iisus Hristos, aşezat în mormânt, şi sã pomeneascã pe Sfântul Iosif din Arimateea, cel care L-a înmormântat cu cinste pe Domnul Hristos.

Iatã, într-o vreme în care cei mulţi Îl necinsteau pe Domnul Hristos, în acea vreme de necinstire, el a fost cinstitor al Domnului Hristos şi L-a înmormântat cu cinste. Şi nu numai cã L-a înmormântat cu cinste, dar I-a dat Domnului Hristos şi mormântul în care a fost aşezat.

Sfânta noastrã Bisericã a ţinut neapãrat sã-l aibã în vedere pe Sfântul Iosif din Arimateea, care sã ştiţi cã îmi este tare drag şi, de asemeni, pe femeile mironosiţe care au pregãtit degeaba miresme ca sã ungã trupul Domnului Hristos. Pe aceste femei – mironosiţe – sfânta noastrã Bisericã le pomeneşte. De ce le pomeneşte? Pentru dorinţa lor de a-L cinsti pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi prin miresmele pe care le-au pregãtit şi le-au cumpãrat.

În aceastã zi de pomenire a femeilor mironosiţe şi a Sfântului şi dreptului Iosif din Arimateea, la slujbã s-au spus cuvinte ca acestea: „Când te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii, iar când ai înviat, pe cei morţi din cele dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dãtãtorule de viaţă, Hristoase Dumnezeul nostru, mãrire Ţie. Am vorbit cu Domnul Hristos prin aceste cuvinte.

Şi ce i-am spus? Am zis aşa cãtre Domnul Hristos: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fãrã de moarte”.

Cine s-a pogorât la moarte? Domnul Hristos, care este Viaţa cea fãrã de moarte. A ales Domnul Hristos sã moarã pentru pãcatele noastre. Fiul lui Dumnezeu S-a fãcut om, ca sã moarã pentru pãcatele noastre; deci El, Viaţa cea fãrã de moarte, El care nu poate muri, a murit totuşi.

Cum a murit? Cu firea omeneascã, şi firea omeneascã-i alcãtuitã din trup şi din suflet. Firea omeneascã a Domnului nostru Iisus Hristos a murit pe cruce. Dumnezeirea nu a murit, cã nu poate muri. Dar omul poate muri şi a murit.

Cum? S-a despărţit sufletul Mântuitorului de trupul Mântuitorului. Dar dumnezeirea nu s-a despărţit de sufletul Mântuitorului cu care Domnul Hristos S-a pogorât în iad: „Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce eşti Viaţa cea fãrã de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strãlucirea dumnezeirii”. S-a coborât la iad şi cu strãlucirea dumnezeirii a fãcut ca iadul sã nu mai fie iad ci, cum se zice într-o colindã a poporului nostru, „a luminat iadul”. A fãcut, ca pentru o vreme, iadul sã nu mai fie iad, ci sã fie luminat cu bucurii, din strãlucirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi noi spunem la o rânduială a Bisericii noastre la Sfânta Liturghie: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatãl şi cu Duhul, toate umplându-le Cela ce eşti necuprins”.

Prin urmare, Domnul Hristos a murit pe cruce. Sufletul S-a coborât la iad, trupul a fost înmormântat de Iosif şi Nicodim şi aşezat în mormânt, dar dumnezeirea a fost pretutindenea. Şi în iad cu sufletul, şi în mormânt cu trupul, şi în Rai cu tâlharul. Pretutindeni. Zicem mai departe vorbind cu Domnul Hristos, când s-a întâmplat lucrul acesta, cã Domnul Hristos S-a pogorât la iad şi a ridicat pe cei morţi din cele dedesubt. Atunci toate puterile cereşti au strigat cãtre Domnul Hristos: „Dãtãtorule de viaţă, mãrire Ţie”. Aşa zicem şi noi în aceastã zi şi în alte zile în care e rânduit sã se spunã cuvântul acesta.

Mai departe, dupã ce vorbim cu Domnul Hristos despre cele ce s-au petrecut când S-a pogorât la iad, pomenind acum pe cel care L-a înmormântat pe Domnul Hristos, zicem: „Iosif cel cu bun chip, de pe cruce luând preacurat trupul Tãu, cu giulgi curat înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L L-a pus. Şi a treia zi ai înviat Doamne, dãruind lumii mare milã”.

Pomenim pe Sfântul Iosif din Arimateea. De altfel, Biserica îl pomeneşte şi într-o zi anume pe Sfântul Iosif din Arimateea. În 31 iulie. Atunci îl pomeneşte tradiţia pe Sfântul Iosif din Arimateea. Dar îl pomeneşte şi la fiecare Sfântã Liturghie, pentru cã la fiecare Sfântã Liturghie când punem pe Sfânta Masã din Altar Cinstitele Daruri, dupã înconjurarea cea mare, zicem cuvintele acestea: „Iosif cel cu bun chip, de pe cruce luând preacurat trupul Tãu – vorbind cu Domnul Hristos despre asta – cu giulgi curat înfăşurându-L şi cu miresme în mormânt nou îngropându-L L-a pus”. Şi mai este ceva de spus, dupã ce pomenim înmormântarea Domnului Hristos când punem pe Sfânta Masã Cinstitele Daruri, zicem mai departe, în completare: „şi a treia zi ai înviat Doamne, dãruind lumii mare milã”. Şi mai zicem ceva despre femeile mironosiţe, tot la slujba din aceastã Duminicã, şi în toatã săptămâna care urmeazã: „Mironosiţelor femei, stând lângă mormânt, îngerul le-a strigat: miresmele morţilor sunt binevenite, dar Hristos putrejiciunii S-a arãtat strãin, ci strigaţi: A înviat Domnul, dãruind lumii mare milã!”.

Noi pomenim pe Sfintele femei mironosiţe, care s-au dus la mormânt cu miresme pregãtite şi cumpãrate de ele ca sã aducã cinstire Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sigur cã femeile au ştiut cã Domnul Hristos a fost uns cu miresme de Iosif şi de Nicodim. E amintit acest lucru în Sfânta Evanghelie de la Ioan, şi ştiind ele aceasta n-au fost mulţumite numai cu câte miresme au adus cei doi, ci au vrut şi ele sã aducã ceva Domnului Hristos.

Sfântul evanghelist Marcu spune cã femeile mironosiţe au cumpãrat miresme, dar Sfântul evanghelist Luca spune cã au pregãtit miresme. Acum cum este? Au pregãtit, sau au cumpãrat? Au şi cumpãrat, dar au şi pregãtit. Cum? Au cumpãrat ce nu aveau, şi au pregãtit din ceea ce au cumpãrat cu ceea ce aveau ele, probabil având şi ele ceva. Deci, au pregãtit miresme din ceea ce au procurat şi din ceea ce au cumpãrat. Şi s-au dus cu miresmele pe care le-au pregãtit, sã ungã trupul Domnului Hristos. Dar le-au pregãtit degeaba. De ce? Pentru cã atunci când au mers la mormânt au constatat cã Domnul Hristos nu mai este acolo, cã a înviat din morţi. Li s-a spus de cãtre un Înger c-a înviat din morţi. Şi atunci n-au mai întrebuinţat miresmele, dar Domnul Hristos le-a primit dorinţa lor de a-L cinsti.

Pentru cã a venit vorba de a cumpãra şi de a pregãti miresme, ar putea pune cineva întrebarea: oare cât au plãtit femeile pentru ceea ce au cumpãrat, ca sã pregãteascã miresmele? Cât au plãtit? Cã Sfântul evanghelist Marcu spune cã au plãtit, cã le-au cumpãrat. Când cumperi plăteşti. Nu ni se spune cât au plãtit pentru cât au cumpãrat. De ce oare? Pentru cã tot Sfântul evanghelist Marcu spune cã femeia aceea care L-a uns pe Domnul Hristos cu miresme, în viaţă fiind El, înainte de moarte, a întrebuinţat mir care putea fi vândut cu mai mult de 300 de dinari. Ştiţi cât valoreazã 300 de dinari. Preţul a 300 de zile de lucru. De unde ştim? Ştim cã este o pildã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în care se spune cã cei care s-au tocmit cu un stăpân ca sã lucreze în vie, au primit un dinar pe zi. Deci, dacã într-o zi de lucru primeai un dinar, înseamnã cã 300 de dinari era preţul a 300 de zile de lucru. Aşa de mult a costat mirul acela pe care l-a vãrsat femeia peste Domnul Hristos.

Nu ni se spune însã cât a costat ceea ce au cumpãrat femeile mironosiţe ca sã pregãteascã mir. Oare de ce? Eu mã gândesc cã de aceea n-a spus Sfântul evanghelist Marcu aceasta, pentru cã ceea ce au adus femeile la mormântul Mântuitorului, ceea ce au vrut ele sã aducã drept cinstire Mântuitorului, nu are preţ. Nu poate fi preţuit cu nimic. De ce? Pentru cã femeile şi-au pus în miresmele acelea toatã inima lor. Inima nu costã. Inima lor şi-au pus în miresme!Şi atunci cât a costat? A costat inima mironosiţelor. Ori aşa ceva nu se poate preţui în bani. De ce mi-a venit mie în minte gândul acesta?

Aşa, citind de mai multe ori, şi totdeauna cu bucurie, o scrisoare a Sfântului apostol Pavel nebãgatã în seamã de mulţi şi care este cuprinsã în Sfânta Scripturã, în Noul Testament, şi anume Epistola cãtre Filimon.

Ce se spune în Epistola cãtre Filimon? Înainte de toate, Epistola cãtre Filimon e o scrisoare de recomandare pe care Sfântul Apostol Pavel i-a dat-o unui rob fugar din casa lui Filimon. Pe robul fugar îl chema Onisim. Sfântul Apostol Pavel l-a câştigat pentru credinţă creştină şi l-a trimis înapoi la stăpânul sãu, pe care Sfântul Apostol îl cunoştea. Şi i-a scris o scrisoare de recomandare. Nu l-a trimis cu mâna goalã, ci l-a trimis cu o scrisoare ca sã-l primeascã cu bunăvoinţă Filimon. Şi acum sã vedem ce frumos spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Filimon. Zice, vorbind despre Onisim, despre robul lui fugar: „Pe acesta ţi l-am trimis, pe el însuşi, adicã inima mea” (Filimon 1, 12). Deci ce trimit? Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Ţi-l trimit pe el, pe omul acesta care a fugit de la tine. Dar sã ştii cã acesta nu-i un om oarecare, ci inima mea. Îmi pun inima mea în el. Îl primeşti pe el, zice: „cum m-ai primi pe mine”. „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine!”.

Eu cred cã la aşa ceva s-au gândit femeile mironosiţe. Da. Aici nu-i preţ mare sau mic, e inima noastrã. Inima mea Doamne Ţi-o dau aici când îţi aduc miresmele.Şi aceasta nu se poate plãti, şi de aceea Sfântul Evanghelist n-a scris cât a costat ce-au cumpãrat ele pentru miresme. Ţi-l trimit pe el, zice Sfântul apostol Pavel, chiar inima mea.

Îţi dau mirul acesta Doamne, vreau să-Ţi dau mirul acesta, sã ştii că-Ţi dau chiar inima mea, a putut zice fiecare dintre mironosiţe. Primeşte-l pe el Doamne, cum m-ai fi primit pe mine. Ori mirul acesta, ori eu, e acelaşi lucru. Ori mirul acesta, ori inima mea, e acelaşi lucru. Aşa zice Sfântul Apostol Pavel despre Onisim. „Ţi-l trimit pe el chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Sunt nişte lucruri care te copleşesc. Te fac mic sau te ridicã prin puterea lui Dumnezeu.Aşa a fost atunci, dar acum cum e?

Mai putem noi sã dãm ceva Domnului Hristos cum au dat femeile mironosiţe? Aşa cum au dat ele nu putem. Dar putem sã dãm dorinţa noastrã de cinstire faţã de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Care-i mirul nostru acuma? Avem şi noi un mir de dat? Dacã avem, care-i mirul nostru? Sã ne amintim o alcãtuire pe care aţi auzit-o poate-n Postul Paştilor. Ea zice aşa: „Lacrimi dã-mi mie Dumnezeule ca oarecând femeii pãcãtoase, şi mã învredniceşte sã ud preacuratele Tale picioare, care pe mine din calea rãtãcirii m-au izbãvit. Şi mir de bunã mireasmã sã aduc Ţie, viaţă curatã întru pocăinţã mie agonisitã, ca sã aud şi eu glasul Tãu cel dorit”.

Ce-ţi aduc Doamne? Aş vrea să-Ţi aduc lacrimi şi n-am. Dã-mi lacrimi ca să-Ţi aduc lacrimi. Aş vrea să-Ţi aduc mir ca femeia pãcãtoasã, dar n-am. Dã-mi Tu ceea ce ar trebui să-Ţi aduc. Viaţă curatã, mirul meu este viaţă curatã întru pocăinţa mie agonisitã. Deci, viaţă curatã agonisitã, câştigată prin pocăinţă, este mirul nostru!

La slujba de Paşti zicem aşa: „Sã mânecăm cu mânecare adâncă şi-n loc de mir, cântare sã aducem Stăpânului”. Deci, avem şi noi un mir al nostru. Care? Cântarea. Cântarea de la slujbele noastre, de la Sfânta Liturghie. Cântarea noastrã-i mirul nostru. Deci, sã mânecăm dis de dimineaţă, sã plecãm dis de dimineaţă şi-n loc de mir, cântare sã aducem Stăpânului. Acesta-i mirul nostru: viaţă curatã şi cântarea.

Şi acum, având în vedere toate lucrurile acestea, ne mai rămâne ceva. Ne rămâne sã ştim cã lui Dumnezeu nu-I aducem anumite lucruri, anumite pãrţi din viaţa noastrã, ci toatã viaţa noastrã trebuie sã fie o slujire adusã lui Dumnezeu.

• Tot ce facem pentru Dumnezeu este mirul nostru.
• Tot ce facem pentru Dumnezeu este cinstirea noastrã.
• Tot ce facem pentru Dumnezeu este izvor de bucurie pentru noi.

Femeile mironosiţe s-au dus la mormânt, nu L-au gãsit pe Domnul Hristos, dar au gãsit bucuria învierii Lui. Nu se poate sã-I dai ceva lui Dumnezeu şi sã nu primeşti ceva de la Dumnezeu. Dumnezeu nu rămâne nimãnui dator. Şi mai spun ceva frumos.

În Sâmbăta lãsatului sec de carne când este Sâmbăta morţilor, este un cuvânt în Sinaxarul din acea zi, un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare, care zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos”. Ce înseamnã aceasta? Cã orice bine pe care îl facem în lumea aceasta este un fel de mir, şi dacã facem un bine pentru altul, ne rămâne şi nouã, şi noi rămânem îmbogăţiţi cu binele fãcut, chiar dacã binele pe care l-am fãcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru cã nu poţi unge cu miresme pe cineva fãrã ca tu însuţi sã te împărtăşeşti mai întâi de mirosul frumos al mirului.

Aş vrea sã reţinem încã ceva, şi anume, cã cineva a spus, întrebând: „De ce oare la închisori sunt mai mulţi bărbaţi decât femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai mulţi bărbaţi decât femei? Şi rãspundem: pentru cã la bisericã sunt mai multe femei decât bărbaţi. Apoi cine stã în legãturã cu Biserica şi cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeşte lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărăţiei, ajunge în împărăţia lui Dumnezeu.

Deci, sã ţinem legãtura cu Biserica, sã ţinem legãtura cu sfintele slujbe şi sã aducem mirul cântării, sã facem binele pe care-l putem face, şi sã aducem mirul faptelor bune faţã de Mântuitorul, sã fim recunoscãtori faţã de cei care au fost cinstitori ai Mântuitorului şi sã ne silim sã aducem mir de bunã mireasmã Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adicã viaţã curatã întru pocăinţã agonisitã.

Sã nu uitãm niciodatã cã ceea ce facem pentru binele altuia e şi spre binele nostru. Sã înmulţim mirul în lumea aceasta ca sã mirosim noi înşine frumos şi atunci vom putea sã ducem Domnului Hristos nu numai fapte singuratice, ci mai ales inima noastrã. Sã nu uitãm cuvântul: „Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”.

Extras din cartea: Arhimandritul Teofil Părăian – Lumini de gând – 31 de predici din perioada Penticostarului