Un tânăr cuminte, a studiat teologia, a fost hirotonit preot şi cu mare râvnă s-a dus în parohia sa dorind ca în trei ani de zile să-i îndrepte pe calea cea bună pe toţi credincioşii, făcea lucrul acesta din dragoste faţă de Hristos, dar oarecum s-a stre-curat în sufletul lui şi un dram de mândrie – mândrie profesională – vroia să demonstreze altora că el este perfect, că este bun, îi îndreaptă pe alţii pe calea lui Dumnezeu.
Şi ce şi-a propus să facă? Să le ţină predici frumoase, cateheze, să-i spovedească, să-i împărtăşească. Şi şi-a spus el în trei ani de zile îi fac buni, îi fac perfecţi pe oamenii aceştia.
Au trecut trei ani de zile şi nu au devenit mai buni, şi în anul al patrulea şi al cincilea de păstorire în satul respectiv, în Postul mare, a constatat că bieţii săi credincioşi bătătoreau aceeaşi cale a păcatului.
În al cincilea an i-a programat la spovedanie pe toţi şi în Duminica Floriilor şi-a programat să mai spovedească, trei zile: luni, marţi şi miercuri. Şi miercuri, spune Agârbiceanu a venit la spovedanie şi cel mai îndărătnic credincios din sat, care nu prea venea la biserică şi nu prea avea preocupări spirituale. L-a spovedit şi pe el.
Dar după ce toţi au plecat, era o săptămână friguroasă, înaintea Paştilor acelora, toropit de oboseală şi în acelaşi timp dezgustat de modul în care i-a găsit şi în al cincilea an pe credincioşii săi, în sufletul său, paradoxal a început să-i urască.
A pus atâta suflet, s-a chinuit atât de mult să-i îndrepte pe calea cea bună şi nevă-zând progrese deosebite la ei, a început să-i fie ciudă, să-i urască pe credincioşii săi, ba mai mult decât atât, a început să se urască şi pe sine, că nu-i bun de nimic.
S-a dus acasă s-a certat acasă şi cu doamna preoteasă. Şi în ziua de joi mergând la slujba celor 12 Evanghelii, era atât de trist şi atât de absent, încât atunci când trebuia să mai citească o Evanghelie trebuia să-i spună cantorul că s-au terminat cântările şi că urmează Evanghelia,
A plecat de la biserică, acasă necăjit din cale afară, s-a culcat şi n-a putut dormi. A aţipit doar înspre dimineaţă, joi înspre vineri dimineaţă, dar a avut un vis pe care nu l-a mai uitat niciodată.
Se făcea că Domnul Iisus Hristos este pe cruce, aşa cum a citit el în Evanghelie, şi cu ochii blânzi, buni dar mustrători totuşi s-a uitat la el şi a zis: Părinte, tu te-ai răstignit pentru ei sau Eu?
– Doamne, Tu Te-ai răstignit pentru ei.
– Şi dacă, Eu m-am răstignit pentru ei şi-I iubesc şi-I rabd, şi-I miluiesc aşa cum sunt, tu de ce nu-i iubeşti, tu de ce nu-i rabzi aşa cum sunt ?
Şi când s-a trezit părintele, dimineaţa doar după 2 ceasuri de somn era un alt om. Şi şi-a zis părintele, aceasta este cheia problemei, El îi iubeşte pe toţi fără nici o plată. El atât de mult a iubit lumea încât S-a dat la răstignire, la cruce pentru lume. Şi atunci eu de ce să nu iubesc lumea, eu slujitorul lui să nu iubesc lumea?
Pentru că am citit de aici din epistola Sfântului Ioan din capitolul 4, versetul 11: “Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul. “
Părintele avea alt suflet, un alt curaj, un curaj mult mai mare şi iubea pe cre-dinciosii săi, aşa cum erau ei, cu păcatele, cu greşelile, cu neputinţele lor. Şi mai mult vineri dimineaţa când s-a dus înspre biserică, era noros, era lapoviţă şi pe cărarea înspre biserică se întâlneşte cu cantorul care era un om care îi cam plăcea să bea. Şi părintele de la o zi la alta îl ameninţa că-l concediază, de data aceasta părintele a dat mâna cu badea Vasile şi a zis:
– Bade Vasile, ce zi frumoasă!
Şi badea Vasile s-a uitat ciudat către cer, că era noros şi picura.
Şi zice, Agârbiceanu, în inima părintelui era frumos, că afară nu era frumos.
De ce? Pentru că şi-a dat seama că dacă Domnul Hristos atât de mult ne iubeşte, încât ne rabdă atât de ticăloşi cum suntem, atunci şi noi suntem datori să ne iubim unii pe alţii.
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Meditând la ce a făcut Domnul Iisus Hristos pentru noi şi la acest adevăr că răs-pundem iubirii Lui pentru noi, iubindu-ne unii pe alţii, scriitorul Ion Agârbiceanu ne-a lăsat o nuvelă intitulată ”Săptămâna Patimilor.”
Ion Agârbiceanu: ”Săptămâna Patimilor”
